Odinioară în București

Să mai rămânem un timp în Mahalaua Calicilor

Ne-am spus că ar fi păcat să plecăm prea repede din această zonă a Mahalalei Calicilor prin care, astăzi, zi de zi, trec mii de bucureșteni fără poate să știe câtă istorie se ascunde sub asfaltul pe care pășesc. Noi asta încercăm să facem: să reînviem această istorie, să o facem cunoscută cetățenilor sectorului 5, fiindcă suntem încredințați că oricine ar trebui să aibă curiozitatea să afle prin ce transformări a trecut zona în care locuiește.

Întrucât în materialul următor am făcut o plimbare pe Gârlița și prin Ostrovul Dâmboviței ajutați de informațiile lăsate de Nicolae Vătămanu, apelăm și acum la erudiția acestui mare iubitor al Bucureștiului, care este citat de istoricul Adrian Majuru în cartea sa, Bucureștii mahalalelor cu privire la oamenii care populau zonele marginale ale Bucureștiului de odinioară: „Nicolae Vătămanu și Paul I. Cernovodeanu afirmă că nu găsim nici un indiciu de așezare a mișeilor în afara Bucureștilor «înainte de veacul al XVII-lea», prima mențiune a calicilor datând din 1639. În acel an, Matei Basarab îi întărește lui Barbu, căpitan din Poiană, jud. Gorj, dreptul de a stăpâni o grădină cu vie «aici în orașul domnii mele, în București, mahalaua calicească la Gorgan cumpărată de la doi dărăbanți». (…) Nicolae Vătămanu și Paul I. Cernovodeanu ajung la concluzia că «în afara orașului propriu-zis […] au sălășluit într-o epocă foarte apropiată de aceea a înființării orașului mișeii bucureșteni. Lor le-au succedat în veacul al XVII-lea calicii».”

Aceste precizări sunt importante în economia relatării de față – și implicit în desfășurarea traseului istoric de pe așezările care se aflau pe actualul teritoriu al sectorului 5 – deoarece sunt lămuritoare cu privire la felul în care arătau locurile respective și de cine erau populate. Tot Adrian Majuru ne dă explicațiile cuvenite: „Până spre mijlocul veacului al XVII-lea Bucureștii aveau ca limită de sud și sud-vest râul Dâmbovița. Dincolo de apă, pe domeniul domnesc se vor așeza încă din Evul Mediu timpuriu cei loviți de soartă, mutilați și bolnavi, precum și pelerini săraci. Poporul îi numea «calici». Kalik vine din slavonă, unde are sensul de «neîntreg, estropiat, beteag trupește, ciuntit, lipsit de un membru, ochi, gură sau altele». Termenul «calic» este similar cu «mișel», de origine latină (miser, misellus), având înțelesul de nefericit, neputincios, cu incapacitate fizică.”

Pentru a reveni la subiectul care ne interesează, Mahalaua Calicilor – a cărei denumire ne este acum destul de clară – să ne întoarcem un pic la călătoria noastră anterioară pe firul Gârliței și să vedem, mai în profunzime, cum arăta așezarea respectivă: „Dincolo de Dâmbovița, în fața Curții Domnești se afla un teritoriu în parte mlăștinos, din pricina ostroavelor și brațelor Dâmboviței de la acea vreme, în parte împădurit. Două gorgane înalte îl mărgineau la nord și la sud. Pe cel mare se va ridica mai târziu Mitropolia, cu chiliile ei, iar pe cel mic din fața lui se va construi Mănăstirea Antim. Prin mijlocul acestui spațiu trecea un braț al Dâmboviței, numit Dâmbovicioara, alături de care se afla și râul Gârlița, care alimenta Dâmbovicioara. Peste aceste ape, începând de la poarta de sud a Curții Domnești, se formează treptat o cale de acces care traversa Livada Domnească de sub Dealul Mitropoliei și continua apoi printre bordeiele calicilor, trecând prin spațiul dintre cele două gorgane. Acest drum va fi numit în timp Podul Calicilor. El va face legătura cu Târgul Craiovei și se va pierde prin codrii Lupeștilor, care acopereau dealul Spirii, al Filaretului și celelalte vecinătăți. Pe aceste locuri vor fi așezați calicii domnești” povestește istoricul Adrian Majuru, care îl citează în continuare pe George Ionescu-Gion: „Livada Domnească, numită în vechime Livedea Gospod, era și locul «unde pășteau în libertate caii domniei». Pe malul drept al Dâmboviței, în josul apei, se afla Ciutăria Domnească. Pe malul stâng al Dâmboviței, la sud, în stânga Curții Domnești, mai exact pe dealurile de la începutul Căii Șerban Vodă de azi, se afla via domnească. «Mahalaua Calicească» se găsea la începutul secolului al XVII-lea «drept în fața Curții Domnești, peste Dâmbovița»”.

În foto sunt Bucureștii la 1798 – „Vedere închipuită dintr-o publicație a epocei.” – Gravură în aramă. Poza este fotocopiată din volumul Bucureștii vechi, Arhivele Bucureștilor nr. 1, Atelierele Cartea Românească, București.

Alte surse: Adrian Majuru, Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existență, Editura Compania, 2003.

Related Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *