De la Giurgiu la Gara Filaret în secolul XIX

Cea mai veche gară din București a fost gara Filaret (actuala autogară) iar pe 31 octombrie 1869 se inaugurează oficial linia de cale ferată Bucureşti-Giurgiu. Cum arăta pe atunci un drum cu trenul Filaret- Giurgiu ne povestește Ulysse de Marsillac în volumul Bucureștiul în veacul al XIX-lea.

Ulysse de Marsillac a fost un jurnalist francez care s-a stabilit în București în anul 1852. A fost angajat ca profesor la Colegiul Național Sfântul Sava, apoi la Facultatea de Litere. În 1861 fondează gazeta bisăptămânală „La Voix de la Roumanie” ce va apărea până la 1866; redactor șef pentru „Le Moniteur Roumain” între 1868-1870, editează între 1870-1876 „Le Journal de Bucarest”. A scris și „Guide du Voyageur a Bucarest”, apărut în București, în anul 1877.

“Călătorii care merg la București, trebuie să coboare din vapor la Giurgiu. Pentru o vreme, drumul spre București va fi la fel ca toate călătoriile din zilele noastre. Cele două orașe sunt legate printr-o cale ferată. Vom urca în vagon la marginea orașului Giurgiu și într-o oră vom fi la Filaret. De-abia vei avea timp să arunci o privire câmp iei care se întinde de la malurile Dunării până la colinele joase care închid, ca un brâu verde, capitala României. Este mult mai comod să călătorești astăzi, dar mai puțin pitoresc ca altădată. Pe vremuri, călătoriile în România aveau un specific al lor, astăzi șters sub presiunea brutală a civilizației moderne. Iată cum se călătorea mai înainte în România și iată cum se călătorește încă în cea mai mare parte a țării.

Nici să nu vă gândiți să faceți drumul pe jos. În România, câmpiile sunt prea întinse și prea aride pentru ca un călător să se aventureze fără să aibe siguranța unui adăpost peste noapte. Adeseori, acest adăpost este prea îndepărtat față de cel găsit în ajun ca să încerci să ajungi acolo într-o zi. Din acelasi motiv, rareori se călătoreste călare, chiar dacă țăranilor le place acest mijloc de a merge dintr-un sat în altul. Navigația pe râuri este aproape imposibilă. Cea de pe Dunăre ne introduce în interiorul țării și, de altfel, se deosebește puțin de navigația fluvială din restul Europei. Originalitatea călătoriilor în România constă în diferitele moduri de locomoție cu trăsura. Să le cercetăm pe rând.

Există aici, de mai mulți ani, servicii de diligență organizate ca la noi, acum cincizeci sau șaizeci de ani. Unii își amintesc probabil vechile birje, vehicule strâmte, greoaie și prăfuite. Aceste relicve ale unor vremuri demult apuse, abandonate în vreun garaj de provincie, ar face acum viața mai ușoară celor „condamnați” să călătorească cu diligența de la Giurgiu la București și de la București la Kronstadt (Brașov). Și totuși, mulți oameni consideră asta un progres și au dreptate, cel puțin în ce privește viteza și punctualitatea. Dar, în sfârșit, acestea sunt importuri ale civilizației moderne. Adevăratele călătorii în România se desfășoară altfel, și, vă asigur, nu fără un anumit farmec.

Modul cel mai original și, probabil, cel mai vechi este acesta: imaginați-vă o căruță mare cu patru roți imense. De o parte și de alta se ridică niște jumătăți de cerc care formează o boltă foarte înaltă și sunt acoperite cu pânză de sac sau cu rogojini din papură. Este o adevărată casă ambulantă, care se umple cu lăzi, cufere, saltele și perne, iar sub coviltir se lasă un spațiu cât să încapă călătorii, lungiți sau șezând comod. La această construcție gigantică se înhamă doisprezece-cincisprezece cai românești, mici, urâți și firavi în aparență, dar liniștiți și neobosiți. La strigătele vizitiilor, atelajul se clatină si vehiculul greoi pornește cu o încetineală maiestuoasă pe drumurile lungi și largi care străbat România în toate sensurile și care, nu demult treceau pur și simplu peste câmpii și văi. Dacă sunteți grăbit, feriți-vă să alegeți acest mijloc de transport. Ceea ce vizitii apreciază cel mai puțin este timpul și nu o să-i convingeți deloc să plece la drum înainte de răsăritul soarelui sau să meargă mai departe și după asfințit. Ei au popasurile lor dinainte stabilite și merg Încet pentru a ajunge cu bine: ehi va piano va sano, ehi va sano va lontano ˗ acest proverb a fost făcut parcă pentru ei. Ei sunt de acord să vă ducă toată casa si toată familia în căruțele lor, dar să nu le cereți mai mult. Călătoriți precum strămoșii omului în migrațiile sale primitive, cărându-vă altarele si zeii. Nu-i destul?

Extremele se întâlnesc. Am văzut mai înainte cele mai mari și mai încete vehicule din lume. Iată-le acum pe cele mai mici și mai rapide. Primele se numesc „brașovence”, după numele orașului Brașov sau Kronstadt din Transilvania, unde se construiesc. Celelalte se numesc pur și simplu „căruță” sau car. Căruța este o cutie care seamănă foarte bine cu o copaie pusă pe patru roți joase. Nici un cui și nici o bucată de fier nu intră în construcția sa. Inăuntru se pune un braț de paie sau fân. Călătorul ˗ eram să spun pacientul ˗ se ghemuiește în acest culcuș rustic, se agață de bârnele plasate în dreapta și în stânga. Surugiul scoate un plescăit din limbă și patru cai îndrăciți, mai iuți ca vântul, poartă vehiculul și călătorul ca pe un fulg, într-un vârtej de praf, iar balada Lenorei devine o realitate.

Surugiii români au un aspect ciudat. Un pretins reformator a avut strania idee să le îndepărteze specificul național și să-i transforme în surugii francezi. Costumul lor se compune dintr-o vestă, pantaloni și jambiere de lână albă sau brumărire, cu șireturi bogate, roșii sau albastre. Un brâu îngust, brodat cu perle albe este înfășurat de douăzeci-treizeci de ori în jurul corpului. Jartierele împodobite cu ciucuri de lână și cu perle, pantofii de piele fără toc, căciula din piele de oaie sau o pălărie largă de fetru negru, împodobită cu panglici lungi, viu colorate, completează acest costum mai curând bizar decât elegant. Pentru a îndemna caii, surugiii folosesc foarte rar biciul. Ei se multumesc să scoată niste răcnete sălbatice. Mai întâi este; notă foarte înaltă pe care apasă cu putere, apoi un fel de tremolo care se termină într-un suspin. Noaptea, când se aud aceste strigăte vibrând prin stepele pustii sau răsfrânte de ecoul munților, când te simți prins într-o cursă nebună, în galopul cailor pătimași, se întâmplă ceva tulburător și straniu, mai aproape de vis decât de realitate. Iarna, urletele lupilor însoțesc uneori strigătele surugiilor. Ochii lor strălucesc pe zăpadă, iar botul fierbinte suflă cu turbare în urma cărutei. Tot căruță se numește un fel de furgon foarte mult folosit în România. Este un vehicul greoi și urât, acoperit cu un coviltir din piele și având în spate un coș din nuiele în care se puneau bagajele. În interior sunt saltele sau paie, uneori bănci de lemn, totul decorat cu plăci de aramă, când proprietarul este cochet. Vehiculul tras de patru bidivii care, fără a atinge galopul celor de la căruță, nu au totuși încetineala celor care trag „brașoveanca”. Bogații călătoresc altfel. Ei au berlinele lor, la care înhamă opt cai de poștă. Pentru ei, surugiul se gătește cu cel mai frumos costum. Pe capră se așează, sau mai degrabă se așeza, căci acest obicei începe să dispară, un arnăut îmbrăcat cu fustanelă cu mii de cute, vestă roșie cu fireturi de aur, pe cap purtând un fes cu ciucuri sau un turban, încălțat cu papuci de marochin roșu, iar la brâu ˗ un întreg arsenal: iatagane cu mâner din corn și pistoale cu patul argintat. In mână ținea ciubucele stăpânului cu țevile lungi din lemn de cireș sau iasomie, încrustate cu diamante și muștiucul din chihlimbar.

Și fără să ai vehicul propriu poți călători boierește. E de ajuns să închiriezi o berlină demodată care te costă doisprezece franci pe zi și la care se înhamă șase sau opt cai de poștă ce zboară ca vântul.

Plecăm de la Giurgiu dis-de-dimineață. După o oră de mers, ajungem la Daia, primul sat românesc unde călătorul poate să-și facă o idee despre modul de viață al țăranilor din acest ținut. Cocioabele din lut acoperite cu paie sunt risipite la întâmplare pe panta unui deal. Nu căutați aici nici râuri, nici grădini, nici garduri sau străzi. Este mai degrabă un sat în zdrențe zăcând în nepăsare sau moțăind la soare. Oameni prost îmbrăcați sau chiar dezbrăcați ies din aceste vizuini și-i privesc pe călători. Sunt ei nefericiți? Cine ar putea să știe? Bogatul care se duce să se culce în berlina sa are, poate, mai multe necazuri și ochii săi mai multe lacrimi decât copilul de la țară obișnuit să se îmbrace într-o rază de soare și să se ospăteze cu un pumn de terci de mălai.

La o oră după Daia, drumul devine puțin mai anevoios. Câmpiei îi urmează câteva coline blânde, apoi un teren mlăștinos, unde cântă broaștele și pe care îl trecem pe niște poduri de lemn nu prea înalte, dar destul de lungi. Sunt cinci poduri, unul după altul, la mică distanță între ele. Acest loc periculos și pitoresc poartă unul dintre cele mai glorioase nume din istoria României: Călugăreni. Aici, o mână de bravi români a oprit avântul unei numeroase armate turcești[1]. [ …]* Pe o stâncă de la Termopile, o mână pioasă gravase aceste cuvinte: „Trecătorule, mergi și spune Spartei că noi am murit pentru a ne supune legilor sale sacre.” În pădurea de la Teutoburg, o uriașă statuie a lui Arminius se ridică pe locul unde au pierit legiunile lui Varus. Pe colina care domină străvechiul oraș Alise (Alesia), efigia în bronz a lui Vercingetorix reamintește ultima bătălie a Galiei pentru libertate. Pretutindeni unde a rămas o mare amintire, recunostinta popoarelor i-a ridicat un monument. Bătălia de la Călugăreni nu este amintită trecătorului decât prin povestirile românului mândru de gloriile nationale. De altfel, nici o piatră, nici o placă de bronz, nici o inscripție nu este aici pentru a se adăuga amintirilor patriei. Guvernul Principelui Carol a luat atitudine față de această aparență de ingratitudine și chiar acum este în studiu un proiect pentru a se ridica un monument întru cinstirea lui Mihai Viteazul în aceste locuri vestite prin vitejia sa.

Cu puțin înainte de a ajunge la Călugăreni, în stânga drumului, într-un loc retras, se vede o cupolă sprijinită pe niște pilaștri pe care pare că vrea să-i sfărâme. Sub această cupolă se înalță o cruce mare de piatră acoperită în întregime cu litere chirilice și împodobită cu desene grațioase. Mulți își închipuie că această cruce a fost ridicată în amintirea bătăliei din 17 august 1595. Dar e de-ajuns ca să citești inscripția și te edifici asupra acestui lucru. Iată traducerea literală, oarecum incompletă, căci unele cuvinte au fost șterse de vreme:

„Această sfântă și de viață făcătoare cruce ridicatu-s-au de prea-înălțatul și slăvitul domn Șerban Cantacuzino Voevod[2]… al acestui frumos și minunat pod care însuși el și fiul său iubit Gherghe Voevod… la rădicarea sa pe apa Neajlovului… și cu boierii săi…, pentru ca și măriei sale să-i fie în veci bună amintire și recunostință, lui și doamnei Maria, soția sa, și a dumnealor fiilor săi; s-a făcut acest pod și această cruce domnească s-a rădicat în al patrulea an al domniei sale, anul de la Facerea Lumii 7191 (1683), luna lui octomvre 14 zile…” [ … ]

Nu trebuie să vedem în stilul acestei inscripții doar emfaza orientală. Este mai curând o revelație a timpului. Într-o țară în care legăturile sunt și azi foarte dificile, ar trebui să-i privim ca pe niște binefăcători ai umanității pe toți cei care, într-un fel sau altul, vin în ajutorul călătorilor. În Evul Mediu, au luat naștere niște asociații pioase care, sub numele de „frați pontifi”, construiau poduri peste principalele râuri. În România, era mai greu decât oriunde altundeva, având în vedere lipsa de muncitori și obstacolele de orice natură care se opuneau călătorilor. De acea apar aceste expresii de recunoștință care ne par emfatice, dar ele sunt pline de sinceritate.

Crucea de la Călugăreni amintește și de un obicei național. Anticii își puneau câmpiile sub protecția zeului Terme. Românii creștini le pun sub protecția crucii. Pe această temă, exista la români un obicei curios. Când se ridica la marginea unui câmp o cruce protectoare, se obișnuia să fie loviți pe cap niște copii, astfel încât, asociind lovitura primită cu locul unde se găsea crucea, ei să poată constata, la nevoie, dacă a fost mutată sau furată. În aceleași circumstanțe și pentru același motiv, li se dă, uneori, câte o palmă.

De obicei, ne oprim o oră la Călugăreni pentru odihna cailor. Cinci sau șase ore sunt necesare pentru a străbate drumul de la Giurgiu la București. Când am venit prima oară în România nu exista deloc drumul dintre aceste două orașe. Se mergea cum dădea Dumnezeu, peste câmpii și prin păduri, dar se mergea repede. Caii fantomă care deserveau în acel timp poșta ne duceau precum calul galben al Apocalipsei. Surugiul scotea sunete sălbatice, menite să incite întrecerea acestor animale. Praful zbura în vârtejuri groase. Mergeam ca zeii, înfășurati într-un nor.

Când, de pe înălțimile Filaretului, am văzut întinzându-se în fața mea orașul București, înecat într-un ocean de verdeață, l-am întrebat pe tovarășul meu de călătorie: ˗ Ce distanță este între Paris și Bucuresti?

               – Trei secole, domnule”.


[1] Bătălia de la Călugăreni 13/23 august 1595 între trupele Țării Românești conduse de Mihai Viteazul și armata otomană condusă de marele vizir Sinan Pașa.

* În original pp. 99-104, lung citat despre bătălia de la Călugăreni din M. KOGALNICEANU, Histoire de la Dacie, des Valaques transdanubiens et de la Valachie, Berlin, Behr. 1859, pp. 150 ș. urm. (n. red.)

[2] Șerban Cantacuzino (1634-1688), domn al Țării Românești (1678 ˗ 1688).

Acest material este publicat în cadrul proiectului „Istoria Sectorului 5”, derulat de către Asociația Curaj Inainte, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2020.

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.

Related Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *