Oameni și povești

Oameni care au populat vechea mahala a Calicilor

Ne despărțim temporar de mitropolitul Antim și de ocupațiile sale pământene în vederea extinderii Mănăstirii Antim, pentru a reintra în lumea marginală și misterioasă a mahalalei Calicilor. Vom vedea azi din cine era compusă această comunitate spre care boierii Curții Domnești nu priveau defel cu bunăvoință.

Ca și în ziua de azi, când vedem segmente importante de populație care fug din calea nenorocirilor și migrează către zone ale păcii și prosperității, și în vremurile de odinioară au existat oameni oropsiți, care din diferite cauze s-au așezat la periferia marilor localități. Bucureștiul nu avea cum să facă excepție, iar ceea ce ne interesează este cauza pentru care „calicimea” a ales să se așeze la sud de Dâmbovița, chiar sub nasul domniei: „Repetatele epidemii de ciumă și holeră, lepra, incendiile, dar și războaiele, accidentele, violentele mișcări sociale au alimentat mereu cu nefericiți acest teritoriu interzis normalului. Spațiul închis al calicimii, cu fauna celor oropsiți și respinși de societate a reprezentat chiar și pentru contemporani  un loc când tenebros și misterios, când plin de miracole și proiecții ale fanteziei” ne spune istoricul Adrian Majuru în cartea sa, Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existență.

Este interesant modul în care acești marginali se organizau în mod independent de ocârmuire. „Nefericiții s-au străduit să reconstituie în spațiul lor restrâns normalul ce le era refuzat în afara lui, o lume modelată după ceea ce cunoscuseră înainte de crepuscul. Aveau un lider ales dintre ei, structuri și substructuri organizate pe grupuri care nu se amestecau (leproșii, alienații, ciungii etc.). Aveau cutume respectate, valabile doar pentru lumea lor. Lumea normală din exterior a continuat să comunice cu ei și adesea să-i ajute pe calicii care nu se mai aflau printre egali. (…) În preajma Bucureștilor – târg mare, devenit nu demult reședință domnească – pelerinii nomazi sau calicii se strâng de pe drumuri primejdioase și anevoioase. Un târg protejat de prezența principelui, a domnului și a unui număr considerabil de boieri era un loc bun de ședere îndelungată, oferind siguranță persoanei și șanse reale de supraviețuire. Considerați periculoși pentru societate, calicii nu erau lăsați să intre în oraș nesupravegheați. De aceea au fost așezați întotdeauna în afara zidurilor, la periferie – domnia valahă i-a luat sub protecția sa și i-a așezat pe domeniile domnești, dincolo de Dâmbovița – într-un spațiu expus exceselor de tot felul, care însă nu-i afectau decât pe ei” povestește în continuare Adrian Majuru.

George Ionescu-Gion, în Istoria Bucureștilor, citat de Adrian Majuru, completează acest tablou: „Acești oameni neîntregi au inspirat, ca și leproșii, din timpurile cele mai vechi, un fel de spaimă sfântă, de temere superstițioasă, semenilor lor întregi și sănătoși. Obștea unui oraș, în apusul ca și-n răsăritul Europei, a căutat întotdeauna, din evul mediu până-n secolul nostru, să nu trăiască la un loc cu calicii sau mișeii, cu leproșii (…) în toată Europa, mișăii sau calicii era tărcuiți într-o anumită mahala, mai afară, mai la o parte de mahalalele locuite de oameni întregi.”

Neagu Djuvara – citat tot de Adrian Majuru – ne dă o și mai amplă perspectivă asupra vieții din vechile suburbii (din volumul Între Orient și Occident. Țările Române la începutul epocii moderne: 1800-1832, Editura Humanitas, București, 1995): „Mahalaua țiganilor, aflată alături de cea a calicilor, era cea mai săracă din oraș; acolo se adunaseră în cocioabe respingătoare, de-a lungul unor poteci acoperite cu praf gros sau, dimpotrivă, înecate în noroi, toți cerșetorii din oraș. Toate cărările din această jalnică mahala dădeau în drumul cel mare care ducea la Târgoviște și fiindcă, la intrarea în oraș, acest drum era podit cu bârne, fusese numit Podul Calicilor”.

În foto: Dâmbovița în dreptul bisericii Radu Vodă, 29 iunie 1868, pictură de Amedeo Preziosi fotocopiată din albumul „Preziosi în România”, de Adrian-Silvan Ionescu, Editura Noi Media Print, 2003.

Alte surse: Adrian Majuru, Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existență, Editura Compania, 2003.

Acest material este publicat în cadrul proiectului „Istoria Sectorului 5”, derulat de către Asociația Curaj Inainte, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2020.

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.

Related Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *