Oameni și povești

O nouă deschidere către poveștile sectorului 5: Calea Victoriei

Calea Victoriei, așa cum o știm în ziua de azi, reprezintă una dintre cele mai cunoscute artere de circulație a Bucureștiului. Este, totodată, și una dintre granițele sectorului 5, pe porțiunea dintre Piața Națiunile Unite și intersecția cu bulevardul Regina Maria. Deschidem și noi, simbolic, această cale care pe vremuri se numea Podul Mogoșoaiei.

E suficient să aruncăm o privire pe o hartă din Bucureștii de odinioară ca să vedem că actuala Cale a Victoriei făcea parte din două importante mahalale ale vremii: mahalaua Sf. Spiridon Vechi și mahalaua Sf. Ioan cel Mare. Aceasta din urmă avea granița la nord cu mahalaua Sărindar, de al cărei simbol, mănăstirea Sărindar, ne vom ocupa ceva mai încolo. Deocamdată, să vedem de unde și în ce fel a pornit povestea fascinantă a arterei care și-a căpătat numele din ziua de azi după Războiul de Independență dintre 1877-1878: Calea Victoriei.

Iată ce ne spune Dimitrie Papazoglu în Istoria fondării orașului București, citat de Gheorghe Crutzescu: „Această Cale a Mogoșoaii era un drum al vechii familii românești a serdarului Mogoș (care era urmaș al familiei de boieri din Țara Românească, pomeniți în documentele secolelor XV-XVIII cu rang de ban, mare spătar, mare vornic), care ședea în casele lui, foste în urmă ale lui Grigore Brâncoveanu (mare ban, mare spătar în 1821, mare vistier în 1827). Acest Mogoș pleca cu familia lui, totdeauna pe acest drum, la moșia lui ce poartă până în ziua de azi numele său, de Mogoșoaia; de partea stângă a Dâmboviței, chiar de lângă Pod, au început boierii a cumpăra locuri mari pe marginea acelui drum și a-și clădi case, după darea de mână și puterea fiecăruia”, ne spune Gheorghe Crutzescu în monumentala sa lucrare, Podul Mogoșoaiei – Povestea unei străzi.

Cât este legendă și cât este adevăr în această relatare, nu o poate lămuri decât mărturia istorică. Aceasta spune, documentat, următoarele: „Înainte să se nască, tot locul mărginit astăzi de bulevarde la nord, de strada Colței la răsărit, de Dâmbovița la miazăzi și de strada Domnița Anastasia la apus – sunt peste 50 de pogoane – era stăpânit de o singură ființă: Ilinca Cantacuzino, marea postelniceasă (soția marelui postelnic Cantacuzino). Cu dânsa se stingea neamul Basarabilor. Era fiică de domn – a lui Radu Șerban Vodă –, nepoată de domn – a lui Matei Basarab – și, din căsătoria ei cu cel dintâiu Cantacuzino venit în țară avusese 12 copii, 6 fete și 6 băieți. Iar dintre băieți, un fiu va ajunge domn, Șerban Vodă Cantacuzino; iar dintre fete, cea mai tânără, Stanca, va naște un copil, care va fi Constantin Brâncoveanu”.

Nepotul Ilincăi Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, avea să urce pe tronul țării la un an după moartea bunicii sale. „Era fire plecată spre cele frumoase și mare iubitor de construcții. De ce oare nu și-ar fi legat palatul lui din București cu castelul de la Mogoșoaia, pe care tocmai îl isprăvise? Ar fi nu numai lucru de trebuință pentru dânsul, dar încă supărător din cale afară pentru rudele lui, care își vor vedea proprietățile tăiate în două. Astfel, într-o zi, din poarta casei sale de lângă gârlă (care se afla pe locul unde, mai tîrziu, s-au pus temeliile pentru Palatul Senatului României, în Piața Națiunile Unite de astăzi – construcția, demarată în 1912, n-a mai fost continuată din cauza războiului), Vodă pune sfoară drept spre Mogoșoaia, tăind astfel uliță nouă prin mahalaua existentă a Scorțarului, prin întinsele proprietăți ale mătușii sale, Doamna Maria, văduva lui Șerban Vodă Cantacuzino, prin locurile Bălăceanului, văr bun și cel mai dușmănit dintre dușmanii lui Brâncoveanu, în sfârșit prin terenurile Zlătarilor și, ieșind din oraș dincolo de mahalaua Sărindarilor, prin cele stăpânite de mănăstirile Snagov și Căldărușani”, ne spune Gheorghe Crutzescu.

Iată și consemnarea lui George Ionescu-Gion cu privire la nașterea Podului Mogoșoaiei: „Și astfel își croi Vodă un drum mai drept și mai scurt spre moșia Măriei Sale. Aceasta s-a petrecut în anul 1692. Podul Mogoșoaii se deschisese și deschis a rămas și va rămâne cât or fi Bucureștii”.

În foto: Piața Senatului înainte de sistematizare, fotocopie realizată din volumul Calea Victoriei. Bucureștiul interbelic, Editura Noi Media Print, 2006
Alte surse: Podul Mogoșoaiei – Povestea unei străzi, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2011

Acest material este publicat în cadrul proiectului „Istoria Sectorului 5”, derulat de către Asociația Curaj Inainte, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2020.
Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.

Related Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *