Biserici

Ce s-a întâmplat cu mănăstirea Antim după moartea mitropolitului Antim Ivireanul

Dispariția tragică a mitropolitului Antim Ivireanul, care a fost asasinat de garda turcească în timp ce-l ducea spre exilul de la muntele Sinai, n-a însemnat și dispariția mănăstirii Antim. Destinul acesteia, cu suișuri și coborâșuri, era acela de a doborî obstacolele și de a răzbate în timp.

Pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, mănăstirea Antim nu era în cea mai bună perioadă a sa: „După moartea năprasnică a mitropolitului Antim au început zile grele pentru ctitoria sa. Răzbunarea lui Nicolae Mavrocordat s-ar fi revărsat și asupra mănăstirii Tuturor Sfinților dacă ar fi avut o domnie pașnică și mai lungă. Norocul a fost însă că la 25 noiembrie 1716 domnul este luat prizonier și dus la Sibiu cu întreaga familie de căpitanul austriac Stefan Dettine zis Pivoda, care pătrunsese prin surprindere în București. Îi urmă la tron, în calitate de caimacam, fratele său Ioan Mavrocordat. Acesta se milostivește de noua mănăstire și repetă hrisoavele domnilor Ștefan Cantacuzino și Nicolae Mavrocordat, întărind cu hrisovul său din 11 iunie 1717 toate privilegiile și darurile acordate de cei doi domni”, ne spune George Potra în cartea Din Bucureștii de ieri.

Soarta a făcut însă ca nu după foarte mult timp Ioan Mavrocordat să înceteze din viață. „Domnia lui a fost scurtă, el moare în scaun la 23 februarie 1719. La tron a fost numit din nou Nicolae Mavrocordat, care intră în București la 7 mai 1719. De data aceasta are o domnie lungă, până la 14 septembrie 1730, când moare de ciumă. Mănăstirea Antim, lipsită de sprijinul domnesc și condusă cu nepricepere și lăcomie de egumeni aleși la întâmplare și nestabili, n-a putut să realizeze nimic din planul ctitorului său. Se pare că nici cele trei hrisoave n-au mai fost niciodată reînnoite. Din această pricină veniturile erau slabe și nu puteau acoperi cheltuielile. Boierii milostivi de altădată, care s-au grăbit să ajute mănăstirea cu averi și odoare în timpul vieții mitropolitului Antim, nu-și mai arătau milostenia. Veniturile pe care le agoniseau egumenii nu mai îngăduiau nici măcar să asigure întreținerea construcțiilor și cu atât mai puțin să asigure realizarea hotărârilor pe care le lăsase ctitorul în hrisovul din 1715 și în testamentul său. Din această pricină, egumenii au recurs la împrumuturi și au îngreuiat situația mănăstirii și mai mult” se arată în continuare în volumul citat mai sus.

Mai mult decât atât, revenirea pe tron a lui Nicolae Mavrocordat a făcut ca lucrurile să se înrăutățească. „În cea de-a doua domnie a lui Nicolae Mavrocordat (1719-1730) mănăstirea Antim o duce din ce în ce mai rău. Cauzele acestei situații pot fi multe, dar între ele este și lipsa de sprijin din partea domnului. Mavrocordat nu putea să uite că pieirea mitropolitului Antim este opera sa personală și că ctitoria lui va fi întotdeauna pentru el o mustrare în legătură cu crima săvârșită. Pierzând privilegiile pe care le avusese prin cele trei hrisoave, mănăstirea și-a micșorat veniturile și n-a mai putut să facă față cheltuielilor. Din această  pricină ultimele lucrări proiectate de mitropolitul Antim nu s-au mai putut face și chiar întreținerea mănăstirii suferea din lipsă de bani. La această situație a contribuit și nepriceperea, indolența, lăcomia și abuzurile săvârșite de egumenii ei”, relatează George Potra.

Greutățile mănăstirii Antim se întind pe o perioadă destul de lungă, de decenii, până la venirea pe tron a lui Alexandru Ipsilanti. „Este adevărat că în prima domnie (1774-1782), Alexandru Ipsilanti încearcă să ajute mănăstirea Antim, înființând aici o orfanotrofie (orfelinat). Dar această instituție, care trebuia să acopere o parte din cheltuielile mănăsturii, n-a funcționat decât puțin după sfârșitul domniei sale. (…) În 1796, când începe a doua domnie a lui Alexandru Ipsilanti, Domnul cere mitropolitului Dosithei informații despre mănăstirea Tuturor Sfinților. (…) Mitropolitul Dosithei propune ca ctitoria mitropolitului Antim să fie metoh al episcopiei de Argeș, căci numai așa ar putea să scape de ruină și prăbușire. (…) Deși hrisovul lui Antim se împotrivea cu groaznic blestem oricărei înstrăinări a mănăstirii, totuși mitropolitul Dosithei propune și Alexandru Ipsilanti aprobă ca mănăstirea să devină metoh al episcopiei de Argeș. (…) Ca metoh al episcopiei de Argeș, mănăstirea Antim începe o epocă de ușurare și îmbunătățire a situației de până atunci” se mai arată în povestea lui George Potra.

Acest material este publicat în cadrul proiectului „Istoria Sectorului 5”, derulat de către Asociația Curaj Inainte, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2020.
Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.

Surse: George Potra, Din Bucureștii de ieri, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1990
Foto credits: Ștefan Cojocariu, de aici: https://doxologia.ro/locuri-sfinte/pe-urmele-sfantului-ierarh-antim-la-manastirea-sa-din-bucuresti-galerie-foto

Related Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *