Odinioară în București

Povestea Palatului de Justiție

Multe s-au schimbat de-a lungul timpului în această zonă, care parcă a suferit mai multe transformări decât în oricare parte a Bucureștilor: anume cea de la sud de Dâmbovița, între actualul Pod Unirii și Piața Națiunile Unite. Una dintre puținele construcții care au răzbit în timp rămâne Palatul de Justiție.

O descriere exactă a felului în care era perceput unul dintre cele mai elegante edificii ale Bucureştilor interbelici, Palatul de Justiţie, este făcută de gazetarul Grigore Ionescu în cartea sa, „Bucureştii, ghid istoric şi artistic”, apărută în 1938: „Ocolind biserica Sf. Spiridon Vechi şi lăsând pe dreapta zidurile abia începute şi părăsite ale clădirii ce avea să devină noul Palat al Senatului, se ajunge la începutul Căii Victoriei. De aici spre Răsărit, până în Piaţa 8 Iunie, albia Dâmboviţei a fost acoperită, în 1935, cu un planşeu de beton armat şi transformată în largă şi frumoasă stradă. Pe aceasta, puţin mai sus, pe dreapta, cuprins între strada Dr. Danielopol şi Calea Rahovei (astăzi strada Sfinţii Apostoli – n.r.), se găseşte Palatul de Justiţie, monumentală şi severă construcţie de piatră în stil neo-renaştere, croită după planurile arhitectului francez Albert Ballu şi dusă la bun sfârşit de arhitectul român Ion Mincu. Clădirea a fost începută în 1890 şi sfârşită şi inaugurată  în 1895.” (Capitală pentru România, Ed. Albatros 2007). Cele şase statui alegorice, care semnifică Legea, Dreptatea, Justiţia, Adevărul, Forţa şi Prudenţa, ca şi cele două care străjuiesc ceasul, sunt operele fraţilor Carol şi Frederic Storck, fiii celebrului sculptor Karl Storck.

Ca să înțelegem mai bine contextul care a făcut posibilă construirea Palatului de Justiție, trebuie să înțelelegem mai bine, întâi de toate, în ce fel a influențat luarea deciziei de amplasare o altă lucrare de anvergură, și anume regularizarea Dâmboviței, un subiect pe care îl vom trata și separat, într-un material viitor: „Regularizată pe traseul unui canal fără meandre și potolită în interiorul unor maluri înalte, Dâmbovița s-a schimbat devenind, după 1881-1883, un râuleț leneș și nămolos. Cum aspectul său din cauza reziduurilor industriale era puțin atrăgător și cum orașul avea nevoie în zona centrală și de străzi largi, care să preia traficul în creștere, în 1934-1935 Dâmbovița a fost acoperită cu un planșeu de beton, în porțiunea Piața Senatului – Podul Șerban Vodă, devenind arteră carosabilă. Această situație a impulsionat și o restructurare urbană a zonelor adiacente. De-a lungul Dâmboviței, pe Splai, în 1890 a fost ridicată monumentala construcție a Palatului de Justiție, în stilul neorenașterii, după planurile arhitectului francez A. Ballu, clădirea fiind terminată de arhitectul român Ion Mincu în 1895, care i-a amenajat în interior o superbă «Sală a pașilor pierduți». Pe fațada echilibrată au fost așezate șase statui din piatră simbolizând: Legea, Dreptatea, Justiția, Adevărul și, la centru, alegoriile Prudența și Forța”, scrie Aristide Ștefănescu în lucrarea sau, Bucureștii anilor ’30.

Pentru a întregi povestea locului pe care s-a construit Palatul de Justiție – și a o corobora cu materialele anterioare, în care am povestit despre dezvoltarea în timp a ceea ce știm azi că este Piața Națiunile Unite – apelăm la mărturia jurnalistului și scriitorului George Costescu: „În josul Căii Victoriei, la capătul ei dinspre Gârlă, pe locul unde au fost puse temeliile unei clădiri destinate adunării Senatului, se afla atunci «Palatul cel mic» al Brâncoveanului. Curtea și grădina acestuia cuprindeau tot locul dintre Cheiul Dâmboviței, Calea Rahovei și străzile G. Danielopol, Apolodor și Sfinții Apostoli, el fiind așezat cu fața la bisericuța ce a fost restaurată acum. Fostă reședință vremelnică și a lui Constantin Brâncoveanu, după focul care distrusese Curtea lui cea mare din Piața Bibescu-Vodă (azi Piața Națiunii), acest palat, rămas în avutul marelui ban Grigore Brâncoveanu, ultimul urmaș al Basarabilor Brâncoveni, a fost trecut de acesta în zestrea fiicei sale adoptive Joița (născută Mavrocordat), nepoată de soră a Saftei, soția marelui ban Grigore. La căsătoria Joiței cu Gheorghe Bibescu, «Palatul cel mic» a revenit acestuia și i-a servit ca reședință chiar după alegerea lui ca domn al Munteniei. (…) De la domnitorul Bibescu, palatul acela a trecut apoi în stăpânirea lui Gheorghe Bibescu-fiul. Acesta era un foarte destoinic mânuitor de arme și a trăit mai mult în Franța. (…) Însurat în franța cu Valentina, principesă de Caraman-Chimany, el a avut din această căsătorie pe George-Valentin Bibescu, căruia i-a rămas moștenire și «Palatul cel mic» al Brâncovenilor. Vândut mai târziu statului, terenul dinspre Calea Rahovei a servit ridicării pe el a Palatului Justiției.”  

Surse:
Grigore Ionescu, „Bucureştii, ghid istoric şi artistic”, Editura Albatros, 2007
Aristide Ștefănescu, Bucureștii anilor ’30, Editura Noi, București, 1995
George Costescu, Bucureștii vechiului regat, Editura Capitel, 2005
În foto: Palatul de Justiție, vedere dinspre Podul Rahova

Acest material este publicat în cadrul proiectului „Istoria Sectorului 5”, derulat de către Asociația Curaj Inainte, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2020.
Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.

Related Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *