Odinioară în București

Hotel de France, victimă a cutremurului din 4 martie 1977

Locurile din vechiul Bucureşti unde au răsărit clădiri devenite reprezentative pentru oraş au o istorie foarte interesantă. Trecute în şi din proprietatea unor nume cu rezonanţe domneşti, aceste locuri au cunoscut fapte şi realităţi de care ne mai amintim doar datorită mărturiilor rămase în cărţi. Aşa este şi zona de pe Calea Victoriei unde azi tronează o clădire impunătoare din beton şi sticlă, Bucharest Financial Plaza.

În Piaţa Teatrului, între Casa Resch şi Hotel Broft (Continentalul de azi) se afla un alt hotel, deschis de francezul Donat Hugues, foarte apreciat pe la jumătatea secolului al XIX-lea datorită bucătăriei sale diverse, care includea meniuri tradiţionale româneşti, ruseşti, germane şi, desigur, franţuzeşti. Într-o fotografie de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, pe frontispiciul clădirii apare denumirea „Hotel de Paris”. Este de menţionat că la parterul clădirii a funcţionat multă vreme cofetăria şi cafeneaua Riegler, deschisă de George Riegler. Rămânând în aceeaşi tradiţie franţuzească, trebuie adăugat faptul că pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei), pe locul unde azi se află impunătoarea clădire Bucharest Financial Plaza, s-a aflat „Hotel de France”, stabiliment foarte apreciat de clienţi, demolat după cutremurul din 4 martie 1977.

Istoria locurilor pe care a fost ridicat hotelul este una care se încadrează în tipicul majorităţii proprietăţilor existente la acea perioadă. Considerat „loc domnesc”, iniţial aparţinând neamului Cantacuzinilor, a ajuns pe la mijlocul secolului al XVIII-lea în stăpânirea logofătului Damaris, care era căsătorit cu una dintre descendentele familiei Cantacuzinilor. Una dintre fetele lui Damaris, Maria, s-a căsătorit cu Manolache Ipsilanti, iar când fratele acestuia, Alexandru Ipsilanti, a devenit domnitor, şi-a luat ca reşedinţă casele aflate pe locul unde va fi ridicat Hotel de France.

Şi domnitorul Alexandru Vodă a locuit în aceste case până în 1774, an în care şi-a mutat reşedinţa în Palatul Domnesc de pe Dealul Arsenalului. Astfel, vechile clădiri ale reşedinţei domneşti au redevenit „casele Dămăroaiei”. În 1830 acestea trec în proprietatea lui Costache Racoviţă care, un an mai târziu, „închiriază casele sale aşezate «împotriva Zlătarilor» cinstitului Divan «pentru Agie şi tribunal poliţienesc»”. Trei ani mai târziu, în 1834, temuta Agie părăseşte casele lui Racoviţă care „le locuieşte în tihnă vreo 25 de ani”. La 1860 Costache Racoviţă, din nevoie de bani, le vinde lui Tănăsache Eliad, cel care a deschis în ele Hotel de France.

Constantin Bacalbaşa descrie foarte plastic, în stilul caracteristic, atmosfera hotelului. „O mică clădire cu un etaj, vopsit de coloare galbenă. Sus era hotelul compus din câteva camere, şi jos cafeneaua, în care intrai scoborând câteva trepte în subsol. Liceenii şi studenţii o frecventau mult, atraşi fiind de către cele două frumoase fiice blonde ale antreprenorului.” Aproximativ 20 de ani mai târziu, în 1881, vechile case ale logofătului Damaris sunt dărâmate pentru a face loc unui stabiliment modern, ridicat după planurile arhitectului Kraus.

Gheorghe Crutzescu ne-a lăsat o descriere plină de nostalgie a hotelului. „N-am mai apucat, pitită lângă uşa de intrare, prăvălioara halviţarului, vestită printre elevii de la Sf. Sava, şi nici, în încăperile de alături, magazinul lui «Paul, coiffeur», care în 1877 anunţa în ziare, într-o ciudată limbă franco-română: «Sub Hotel de France 4 lei pe lună abonament a la coupe des cheveux et a la barbe (raser)». Dar ce bine îmi amintesc cinematograful care se aşezase în sala de jos a hotelului, pe la 1905. În mijlocul sălii, înconjurat de paravane, era aparatul de proiecţie, apoi veneau trei, patru rânduri de scaune, apoi un pian prăpădit, la care cânta o pianistă grasă.”

Denumirea hotelului a suferit de-a lungul timpului mai multe modificări, Hotel de France devenind, rând pe rând, Hotel Lafayette, Hotelul Francez, Grand Hotel de France sau, după 1948, Hotel Victoria. Tot Gheorghe Crutzescu ne spune că aici a fost „un local în stil budapestan, cu o orchestră bună”. O perioadă a funcţionat, la parterul hotelului, o berărie foarte populară numită „Vârful cu Dor”. Clădirea a trecut prin două cutremure mari, cel din 10 noiembrie 1940 şi cel din 4 martie 1977. La cel din urmă a fost parţial distrusă şi a fost ulterior demolată de autorităţile comuniste, deşi există păreri care susţin că ar fi putut fi recondiţionată.

Surse:
Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoşoaiei, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986

Foto:
Calea Victoriei, Bucureştiul Interbelic, Ed. Noi Media Print, Bucureşti, 2006

Acest material este publicat în cadrul proiectului „Istoria Sectorului 5”, derulat de către Asociația Curaj Inainte, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2020.
Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.

Related Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *