Odinioară în București

Istoria construirii Hanului Sf. Ioan cel Mare

Mai rămânem un timp pe Podul Mogoșoaiei, anume în dreptul locului unde astăzi se află Palatul CEC, pentru a cerceta un pic mai în amănunt istoria acestui loc pe care odinioară se ridica o frumoasă biserică, în jurul căreia a fost în cele din urmă construit un han mănăstiresc.

Istoria zonei mărginite de blocul Prager și de Hotel de France, despre care am vorbit pe larg în materialele anterioare, este una cel puțin la fel de interesantă. Aici se va ridica, între 1897-1900, Palatul CEC. „Pe locul unde astăzi se află Palatul Casei de Depuneri și Consemnațiuni (CEC), cam cu trei veacuri și jumătate mai înainte, Andrei vistierul, socrul lui Preda Buzescu, și fratele său Dumitru, au înălțat o biserică, închinată Sf. Ioan cel Mare, numit și Sf. Ioan Predetici, adică «făcătorul de minuni și înainte-mergătorul». Biserica a fost înzestrată cu odoare și averi, mai ales de băneasa Cătălina, fiica ctitorului și jupâneasă a viteazului Preda, căpitan de oaste al lui Mihai Viteazul. Și nu după multă vreme de la zidire, biserica a fost închinată mănăstirii Sf. Ilie Proorocul din satul Zita, din îndepărtatul și săracul Epir. După închinare, biserica fiind bogată, a devenit mănăstire cu egumen și călugări greci, veniți aici după milă și pricopseală”, se arată în lucrarea lui George Potra, Istoricul hanurilor bucureștene.

Urmând parcă exemplul altor și altor lăcașe de cult, nici biserica Sf. Ioan cel Mare nu a fost ferită de vicisitudini: „Oricât de solidă a fost construcția făcută de Andrei vistierul și fratele său, vremea i-a înfrânt trăinicia după un veac, astfel că în domnia lui Constantin Brâncoveanu devenise o ruină. S-au găsit atunci urmașii ctitorului, Radu Golescu biv vel comis și fiicele sale Zoița, jupâneasa lui Ștefan Pârșcoveanu, și Ancuța, căsătorită cu un Băleanu, care au reclădit biserica «încă din anul 1703». Rezidită și cu sprijinul lui Brâncoveanu (…) biserica se înalță frumoasă și semeață, cu turlă mare și împodobită cu chipuri de sfinți frumos zugrăvite. Dar vremea, cu dinții săi nevăzuți, la care se adaugă cutremurele și focurile, o supun iarăși, și la sfârșitul veacului trecut (al XIX-lea – n.r.) ea cade în ruină, fiind dărâmată” povestește George Potra.

Înainte însă de dispariția definitivă a bisericii, în jurul ei a fost înălțat un han care a devenit, în vremurile lui de glorie, destul de prosper. „La începutul secolului al XVIII-lea, când hanurile deveniseră nu numai o modă a negoțului bucureștean, dar și un minunat izvor de venituri, egumenul mănăstirii Sf. Ioan cel Mare și călugării săi se gândiră ce mare folos le-ar aduce un han în jurul bisericii. Ei văzuseră cum în apropiere construiseră hanuri mari Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu și pilda lor îi îndemnă la lucru.”

Anul construirii Hanului Sf. Ioan cel Mare a scăpat cercetărilor istoricului, însă perioada a fost aproximată după împrejurări: „Nu știm când a fost construit Hanul Sf. Ioan cel Mare, după cum nu știm ce cuprindea, dar greu nu ne-ar fi să întrevedem în timp ridicarea hanului. Mănăstirea abia se reface în domnia lui Brâncoveanu, deci până la 1715 nu s-ar fi putut construi hanul. După această dată încep zile grele, când Domnița Bălașa, măritată cu serdarul Grigore Vlasto, îi răpește moșia Grozăvești, singurul izvor pentru ușurarea nevoilor. Abia în noiembrie 1734 Grigore Ghica Vodă întoarce moșia mănăstirii. Deci epoca în care s-ar fi putut construi hanul este cea care începe după 1734. (…) Pilda Hanului Grecilor, construit bucată cu bucată, după nevoi și puteri, trebuie să fi fost călăuză celor ce au construit Hanul Sf. Ioan cel Mare. Și cum nu se putea concepe în această vreme han fără centură de zid înalt și poartă grea de stejar pentru intrare și ieșire, constructorii n-au șovăit să facă aceste lucruri. Deci hanul, în interiorul curții împrejmuită cu zid, era o înșirare de construcții mai mici sau mai mari, legate sau nelegate între ele, cu un rând sau cu două rânduri de odăi suprapuse, fără prea multe și mari prăvălii, dar cu odăi destule unde se puteau găsi locuințe” ne arată istoricul și jurnalistul George Potra.

Surse: George Potra, Istoricul hanurilor bucureștene, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985

Sursa foto: Bogdan Andrei Fezi, Bucureștiul european, Editura Curtea Veche, 2010

Acest material este publicat în cadrul proiectului „Istoria Sectorului 5”, derulat de către Asociația Curaj Inainte, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2020.
Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.

Related Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *