Odinioară în București

Luminile oraşului

Așa cum am spus într-un material anterior, iluminatul Capitalei pe timp de noapte a însemnat un pas extraordinar în evoluția întregului oraș, inclusiv a zonei cuprinse astăzi în aria administrației sectorului 5. Dacă începuturile au fost destul de timide și au constat în soluții care frizau absurdul, Bucureștiul a ajuns în relativ scurt timp să facă pionierat în acest domeniu esențial pentru viața unei urbe de o asemenea importanță.

Au fost vremuri când pe timpul nopţii Bucureştiul era luminat doar de lumina lunii. Abia în urmă cu 200 de ani oraşul a început să aibă un sistem rudimentar de iluminat public. Pe 6 iulie 1812 Divanul ţării a dat o mare serbare în grădina Herăstrăului în cinstea generalului Engelhardt şi a musafirilor turci murazahi (împuterniciţi ai sultanului pe timp de război, trimişi pentru tratative). Cu această ocazie s-au pus pe ambele părţi ale drumului ce ducea către Herăstrău butoaie cu păcură aprinsă, ca să lumineze calea înalţilor oaspeţi. Cam aşa se prezenta situaţia iluminatului public bucureştean în urmă cu aproximativ două secole.

Abia prin 1828 au fost instalate, pe unele străzi centrale, felinare „încrucişate”, adică alternativ de o parte şi de alta a drumului, la o distanţă de 20 de metri unul de celălalt. În 1830, printr-un ordin al primăriei, s-a dispus instalarea felinarelor pe mai multe străzi. Acestea era montate cu preponderenţă la intersecţiile importante, precum şi în faţa anumitor case sau prăvălii unde se considera că este mai mare nevoie. Încet-încet amintirea beznei totale a Bucureştiului noaptea este lăsată în urmă. Felinarele de la principalele răspântii aveau şi un rol în asigurarea protecţiei şi a pazei, în preajma lor aflându-se oameni înarmaţi, special însărcinaţi pentru a avea grijă de liniştea şi de averea oamenilor.

Între 1 iunie 1841 – 1 iunie 1842 primăria a încheiat un contract cu Samuil Aron sticlarul, care prevedea „ţinerea în bună stare a tuturor felinarelor care sunt instalate pe străzi”. Un astfel de contract este încheiat şi în perioada 1 noiembrie 1849 – 1 noiembrie 1850, de data asta cu Avram Isac sticlarul şi cu Iosif Vorenştain, deosebirea constând în faptul că „iluminarea străzilor se va face prin felinare cu lumânări de mai multe categorii, după anotimp.” Treptat se face trecerea de la combustibili precum untelemnul, untura de peşte sau lumânările de seu, la folosirea petrolului.

În 1857 un număr foarte mic de felinare (16) foloseau combustibil pe bază de petrol. Trei ani mai târziu primăria a încheiat un contract cu Marin Mehedinţeanu pentru iluminatul străzilor cu lămpi cu petrol. Din acel moment acest tip de combustibil acea să fie folosit din ce în ce mai mult. În „anunţarea publică” dată de primărie pentru ţinerea unei licitaţii care viza stabilirea unui antreprenor în perioada 1 martie 1867 – sfârşitul anului 1868, se precizează: „alimentarea lămpilor se va face cu gaz lichid numit hidrocarbură extras din păcură de bună calitate şi bine curăţit încât să nu dea miros greu şi să lumineze cu o flacără albă.”

Aprinderea unui felinar pe gaz în 1927

Consiliul comunal al Bucureştilor a organizat în 1868 o licitaţie pentru construirea unei uzine de de gaz „pe un teren ce i se va pune la dispoziţie de primărie”. În urma licitaţiei asigurarea iluminatului public a fost încredinţată francezului Alfred Gottereau, însă acesta nu a putut face rost de capitalul necesar şi a cedat concesiunea grupului Negroponte, Mehedinţeanu şi Zarifi. Uzina de Gaz a fost construită pe terenul cedat de primărie din lunca Filaretului (lângă Parcul Carol I de azi) şi a fost inaugurată pe 12 noiembrie 1871. Hegemonia gazului petrolier a durat însă destul de puţin. În 1882 au apărut, datorită unei mici uzine, primele instalaţii electrice. Odată cu construirea uzinelor electrice de la Grozăveşti (între 1888 – 1892) şi Filaret (1902), s-a intrat practic în era iluminatului electric, chiar dacă încă mult timp au mai fost folosite surse de energie pe bază de gaz, petrol sau ulei mineral.

Certificatul de naştere a iluminatului electric pe străzile Bucureştilor datează din 1882. În acel an s-au făcut primele instalaţii electrice la Palatul Regal din Calea Victoriei, la Cotroceni, la Teatrul Naţional şi în Grădina Cişmigiu. Cu această ocazie ziarul L’Independance Roumaine face un comentariu nu tocmai favorabil noului sistem care, în ciuda criticilor iniţiale, avea să-şi dovedească, în timp, sperioritatea. „Seara năvălim cu toţii la Eldorado, singura petrecere pe toată vara; grădina nu prea este luminoasă, lumina electrică luceşte cu greutate”, scria Mihail (Mişu) Ion Văcărescu, celebru gazetar al acelor vremuri, care îşi semna articolele cu pseudonimul „Claymoor”.

Surse: George Potra, Din Bucureştii de altădată, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981

Foto: Calea Victoriei – Bucureștiul interbelic, Editura Noi Media Print, 2006

Acest material este publicat în cadrul proiectului „Istoria Sectorului 5”, derulat de către Asociația Curaj Inainte, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2020.
Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.

Related Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *