Biserici

Sfântul Ioan cel Mare, „biserică tămăduitoare de boale și făcătoare de minuni”

Am trecut peste povestea contruirii Palatului CEC și a hanului care s-a aflat pe acest loc, însă ne-am referit destul de succint la istoria bisericii Sfântul Ioan cel Mare, lăcaș de cult care are o istorie cel puțin la fel de interesantă și care ne poate apropia mai mult de înțelegerea modului în care au decurs lucrurile de-a lungul veacurilor pe actuala zonă administrativă a Sectorului 5.

Să ne oprim, așadar, la mărturia cea mai bine documentată pe care o avem, anume la cea a lui Gheorghe Crutzescu, cel care ne spune că „trecând dinaintea Casei de Depuneri, peste drum de Poștă, era aci, până mai deunăzi, unul dintre cele mai vechi, din cele mai lăudate, din cele mai căutate lăcașuri de rugăciune din Țara Românească”. Acesta este un lăcaș de cult care avea hramul lui Sf. Ioan cel Mare și care „dăinuia încă din timpurile lui Mihnea Turcitul și ale lui Mihai Viteazul, fiind făcut de Andrei Vistierul, ce fusese boier în divanul acestor domni”.

Iată, în următorul pasaj, cât de mare era moșia acestei biserici: „Într-un act din 1666 – publicat de domnul Nicolăiassa în «Bucureștii Vechi» – Gherghina, județul orașului București cu 12 pârgari și cu preoți și cu bătrânii orașului, adunându-se din porunca lui Leon Vodă și la cererea părintelui egumen Atanasie, pentru a descoperi locurile Sfintei Mănăstiri, care fuseseră «împresurate» (încălcate) de multă vreme, scriu că astfel au aflat, cu sufletele lor, moșia sfintei Monastiri: «Din spre oraș, din Podul ce trece Dâmbovița spre Monastirea lui Mihai Vodă; din capul podului despre oraș, pe lângă gardul Panei Comisul, pre vale în sus, pre lângă iar gardul lui Pană Spătarul Filipescul. Și merge pre grădina lui Dumitrașcu Logofătul, până în gardul Mănăstirii Sărindarului. Și merge pre din jos de Cruce, peste pârâu, până în Dâmbovița, până în vadul Cailor, până unde am pus și semne. Și le-am împietrit peste tot cum să se știe moșia sfintei Monăstiri a lui Sfeti Ioan».”

La începutul secolului al XVIII-lea biserica a trecut printr-un proces de restaurare: „În 1703, mica biserică năruită este refăcută de un urmaș al lui Andrei Vistierul, de Radu Golescu, cu fiicele lui Zoița și Ana ajutați fiind de marele făcător de biserici, de Vodă Constantin Brâncoveanu. Era o biserică frumoasă, ca toate lăcașurile brâncovenești, având pridvor cu trei arcade, pe patru stâlpi cioplți cu măiestrie… De jur împrejur, cuprinzând cam perimetrul actualei grădini a Casei de Depuneri, un han mare, în care locuiau, pe la sfârșitul veacului al XVIII-lea, negustori vestiți ca Psalida, Pondichi, Hagi-Ianuș, Temali, Gudin și vestitul Chiurcubașa, cojocarul lui Vodă și Scarlat Scanavi, neguțătorul de șaluri…”

Motivul pentru care oamenii se îmbulzeau la porțile acestei biserici ținea de un obicei destul de comun în vremurile evocate: „Nu pentru vechimea ei, nici pentru frumusețea ei, și nici pentru hanurile ei era biserica atât de cercetată, și nici chiar pentru că însuși Patriarhul Macarie al Ierusalimului făcuse slujba întrînsa în vremea lui Constantin Vodă, dar fiindcă era, înaintea tuturora, biserică tămăduitoare de boale și făcătoare de minuni. Aci, la Sf. Ion, căruia i se mai spunea și Predetici sau înainte mergătorul, și Cârstițel adică Botezătorul, alerga omul, de avea bolnavi greu în casă; făcea o sfeștanie sau mai multe și apoi, încărcat cu anafură, aghiazmă și mir, și cu un șiret de bumbac pe care erau înnodate evangheliile ce se citesc la caz de boală, se înapoia la căpătâiul bolnavului”, povestește Gheorghe Crutzescu.

Istoria dinspre sfârșitul acestui lăcaș de cult foarte frecventat în vremurile pe care le-am evocat aici, a fost din păcate unul similar cu al altor biserici: „În veacul trecut (al XIX-lea – n.r.) se repetă pentru Sf. Ion trista poveste, întotdeauna aceeași, spusă când am vorbit de biserica Măgureanu, de Sf. Dumitru, de Stavropoleos: din lipsă de bani, poate, mai mult, din nepăsare și lipsă de dragoste pentru trecut, treptat treptat, cârmuirea a lăsat biserica să se năruie. Într-o bună zi, pe la 1875, a judecat-o ca fiind prea stricată pentru a mai fi reparată, și curând după aceea hotărăște dărâmarea. Cu dărâmarea a început și jaful. Un antreprenor, Salena, a luat coloanele cu capitelul înflorit; mobilierul, candelele, icoanele, vestite prin bogăția lor, s-au risipit, Dumnezeu știe unde; se spune că ar fi scăpat numai minunatul jilț domnesc, cu baldachin, păstrat în familia Belu…” mai spune Gheorghe Crutzescu.

Sursa: Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoșoaiei – Povestea unei străzi, Editura Biblioteca Bucureștilor, 2011.

Foto: Calea Victoriei – Bucureștiul interbelic, Editura Noi Media Print, 2006

Acest material este publicat în cadrul proiectului „Istoria Sectorului 5”, derulat de către Asociația Curaj Inainte, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2020.
Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.

Related Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *