Biserici

Un monument dispărut: biserica Sărindar

Dacă tot am ajuns cu plimbarea noastră prin istoria sectorului 5 la intersecția dintre bulevardul Regina Elisabeta și Calea Victoriei, am zis că n-ar strica să ne mai aruncăm încă o dată privirea vizavi de Grand Hotel du Boulevard, acolo unde odinioară s-a aflat, până pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, una dintre cele mai frumoase biserici ale Bucureştilor: Sărindar. Istoria acestui lăcaş de cult se întinde pe o perioadă de aproape patru veacuri.

Biserica Sărindar

În 1893 Bucureştiul pierdea unul dintre cele mai frumoase şi mai vechi lăcaşuri de cult ale sale: biserica Sărindar. În ziarul Universul din 3 septembrie 1893 apărea următoarea notă: „Luni s-a ţinut la Ministerul Cultelor licitaţia pentru dărâmarea bisericii Sărindarul. Dărâmarea s-a adjudecat pe preţ de 3500 lei. Lucrarea trebuie sfârşită până într-o lună.” Ce se întâmplase însă până la acest moment? Povestea acestui loc se pierde în „negura vremurilor”. Potrivit mărturiilor, zona era prin secolul al XVI-lea proprietatea Cocorăştilor, o familie de boieri din Ţara Românească. Dintre aceştia Mihalcea, care a fost mare ban în timpul domniei lui Mihai Viteazul, se spune că a ridicat pe acest teren o biserică de lemn căreia i se zicea „a coconilor”.

George Potra ne spune că există mărturii ale existenţei bisericii Sărindar înainte ca aceasta să fie reconstruită de domnitorul Matei Basarab, în 1652. Documente din 1615, 1622 şi 1634 atestă faptul că lăcaşul de cult nu era numai o simplă biserică, ci o mănăstire cu numele de Sărindar (sărindar vine din grecescul „saranda”, adică „patruzeci”). Acest lucru infirmă supoziţia că numele lăcaşului vine de la faptul că a fost cea dea 40-a biserică făcută sau refăcută de Matei Basarab. O altă mărturie vine dintr-o veche „hotărnicie a 12 boieri”, din care reiese că „biserica mănăstirii era construită înainte de domnia lui Mihai Viteazul, iar acest voievod i-a dăruit moşia Giuleşti”.

Fie că a fost denumită Sărindar datorită faptului că „sărindarele” sunt cele 40 de pomeniri pentru morţi care se fac timp de 40 de liturghii succesive, fie pentru că biserica a fost ridicată de Matei Basarab în 40 de zile sau pentru că avusese anterior hramul celor 40 de mucenici, cert este că la 1652 a primit hramul Adormirea Maicii Domnului şi a fost închinată mănăstirii Ton Pateiron de la Muntele Athos. Conform documentului din 20 mai 1634 în jurul mănăstirii Sărindar, „mai cu seamă în partea de jos, înspre actuala str. Brezoianu, exista o mahala în care se aflau casele diferiţilor meseriaşi şi slujbaşi” (cf. George Potra). Pe lângă moşia Giuleşti, deja amintită, la averea mănăstirii s-au mai adăugat, de-a lungul timpului, locuri din Bucureşti, prăvălii, mori, hanuri şi alte diferite proprietăţi din afara oraşului.

Pe lângă proprietăţile care au tot sporit de-a lungul timpului, lăcaşul de cult a mai fost cunoscut şi datorită faptului că aici s-a aflat vreme îndelungată o icoană făcătoare de minuni, la care veneau şi se rugau cei cu sănătatea subrezită. Mult timp în chiliile mănăstirii au fost adăpostiţi cei cu boli psihice, care erau aduşi aici pentru adevărate exerciţii de exorcizare, în trecut considerându-se că acest tip de afecţiuni erau „manifestări ale diavolului care intră în corpul bolnavului (cf. Alexandru Ofrim). Pe de altă parte, la biserica Sărindar au fost botezaţi, cununaţi sau îngropaţi neamuri de os domnesc precum cele ale Ghiculeştilor.

Primele probleme au apărut în 1802 când, în urma unui puternic cutremur, biserica a fost grav afectată. A fost reconstruită în 1806 cu ajutorul unor familii boiereşti precum Cocorăştii, Filipeştii,  Ghiculeştii, Câmpinenii şi Grecenii. Un nou cutremur, cel din 11 ianuarie 1838, i-a provocat nenumărate stricăciuni. Cu timpul, zidurile lăcaşului de cult au început să se degradeze, procesul de şubrezire devenind practic ireversibil. Pentru refacere ar fi fost necesară o sumă considerabilă, însă chiar dacă această nouă restaurare ar fi fost pusă în practică nu s-ar fi garantat, după opinia arhitecţilor din acea vreme, o rezistenţă îndelungată. În 1880 oficierea slujbelor a fost interzisă, lăcaşul fiind ulterior părăsit. Demolarea din 1893 a venit în mod firesc, iniţial intenţionându-se ca pe locul rămas viran să se construiască Ministerul Domeniilor. Un timp aici a fost Fântâna Sărindar, ridicată în 1896 cu prilejul vizitei Împăratului Frantz-Josef pentru ca, în sfârşit, la începutul secolului al XX-lea, să se construiască Cercul Militar Naţional.

Surse:
George Potra, Din Bucureştii de ieri, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990
Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoşoaiei, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986
Alexandru Ofrim, Străzi vechi din Bucureştiul de azi, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011

Foto:
Carol Popp de Szathmari, fotograful Bucureștilor, București 2012, volum îngrijit de Emanuel Bădescu și Radu Oltean
http://andreidoicescu.blogspot.com/2010/09/blog-post_22.html
http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2012/01/15377/

Acest material este publicat în cadrul proiectului „Istoria Sectorului 5”, derulat de către Asociația Curaj Inainte, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2020.
Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.

Related Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *