Odinioară în București

Trei ipostaze din Piața Sf. Anton: biserica, spânzurătoarea și „pușcăria”

Într-un material anterior am tratat pe larg istoria celui mai vechi lăcaș de cult din București; Biserica Curtea Veche. De aceea am vrea să rămânem aproximativ în același loc, deoarece, așa cum spuneam atunci, zona Curții Domnească era aproape lipită de mahalaua Calicii, mai ales prin Podul Caliței (Podul Rahova de mai târziu), cel care, peste timp, avea să fie calea principală de acces spre și dinspre Calea Rahovei.

Sigur că zona care delimitează Curtea Domnească este astăzi separată administrativ de sectorul 5, însă la o cercetare mai atentă nu poate fi exclusă, cel puțin în așa-zisa zonă de graniță, de nucleul în jurul căruia s-a format orașul București. Ținând de asemenea cont de circulația oamenilor – „calicii” de dincoace de Podul Caliței se duceau tot timpul spre Curtea Domnească pentru a-și câștiga traiul – sigur putem găsi puncte istorice de convergență. De aceea considerăm potrivită ideea de a prezenta, într-un material despre istoria locurilor care în prezent intră în administrația sectorului 5, o istorie a zonei de „graniță” reprezentată de Piața Sf. Anton sau, așa cum a mai fost ea cunoscută, Piața de Flori, incluzând aici și câteva amănunte despre un locaș de cult vechi, dispărut azi, anume biserica Sf. Anton.   

Fosta biserică Sf. Anton a fost construită în 1735 în locul alteia (probabil de lemn), care fusese ridicată în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. După Focul cel Mare din ziua de Paște (23 martie, pe stil vechi) a anului 1847, când lăcașul de cult a fost distrus complet, pe locul ei a fost ridicată o fântână.  Astăzi mai există doar o cruce în jurul căreia, spre amintirea faptului că aici a existat o biserică, s-a realizat o amenajare „specială”.

Pe aceste locuri, până în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, se găsea „Pușcăria”. Înțelesul duplicitar al termenului în limba română ne duce, firește, cu gândul la un fel de penitenciar al vremurilor de demult. Numai că aici, „în fundul Curții Vechi”, cum plastic se exprimă Nicolae Vătămanu, era „locul unde se păstrau «puștile», cum erau numite tunurile”. E adevărat, exista și un fel de pușcărie în adevăratul sens al cuvântului, datorită pazei puternice (era o garnizoană locală a seimenilor – mercenari străini echipați ca ienicerii) „datorate” și faptului că aici erau închiși răufăcătorii de rând (boierilor le fusese repartizat turnul de deasupra Porții de intrare în Curtea Domnească).

La Pușcărie erau duse la îndeplinire pedepsele capitale, execuția făcându-se în general potrivit obiceiurilor locului, îndeosebi prin spânzurătoare sau prin trasul în țeapă. Cea de-a doua metodă, atribuită exclusiv domnitorului Vlad Țepeș, a fost folosită până târziu, în timpul domniei lui Caragea Vodă, la începutul secolului al XIX-lea. Același domnitor a vrut „să dăruiască clerului Curții Domnești o bucată de loc din vecinătate”. Boierii s-au împotrivit însă, spunându-i domnitorului că, în mod tradițional, acesta era „locul osândei”. Aici „după străvechiul obicei, se trăgeau în țeapă osândiții și se înfigeau în pari capetele celor tăiați”. Domnitorul a revenit, firește, asupra deciziei…

Într-o notă de subsol la aceste dezvăluiri istorice, Nicolae Vătămanu ne spune că „arheologul P.I. Panait, executând săpături în apropiere, a găsit numeroase schelete fără mâini și fără cap, provenind, desigur, de la cei supuși supliciului”. Astăzi, în locul unde a curs atâta sânge și s-au curmat vieți într-un mod de neimaginat în zilele noastre, n-a rămas decât un banal loc de trecere, pietruit și betonat. Rămânând tot în zona cercetărilor, trebuie să mai spunem în încheiere că temeliile fostei biserici Sf. Anton au fost determinate arheologic în 1960. Și, nota bene, aici, în apropiere de intrarea în curtea interioară a Hanului Manuc, au existat Târgul Dinlăuntru și Piața de Flori.

Bibliografie selectivă: Nicolae Vătămanu, Istorie bucureșteană, Editura Enciclopedică Română, București, 1973

Acest material este publicat în cadrul proiectului „Istoria Sectorului 5”, derulat de către Asociația Curaj Inainte, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2020.
Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.

Related Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *