Odinioară în București

Cu automobilul prin Bucureştii începutului de secol XX

În prezent nu sunt date foarte clare cu privire la pătrunderea automobilului, la apariția sa pe străzile și bulevardele Bucureștilor, în zone considerate de periferie la vremea respectivă, cum ar fi, de pildă, Rahova, Ferentari sau, mai mult, cartiere precum Uranus sau Izvor. Totuși, există un atu care avantajează porțiunea administrativă a sectorului 5: este destul de sigur că, pe arterele de „graniță”, cum sunt Calea Victoriei sau bulevardul Regina Elisabeta, automobilele au circulat încă de la începuturi.

Străzile capitalei tind să fie sufocate astăzi, atât pe partea carosabilă, cât şi pe trotuare, de automobile. Prezenţa acestui tip de mijloc de transport pe străzile Bucureştilor nu mai reprezintă de multă vreme o curiozitate, singurele manifestări de admiraţie putând fi eventual provocate de apariţia vreunui model ieşit din comun. Privind în urmă, la începutul secolului XX, putem lesne observa că automobilele constituiau o apariţie cât se poate de insolită pe străzile şi bulevardele capitalei.

Primele automobile apărute în ţara noastră nu au onorat cu prezenţa lor, aşa cum s-ar putea crede, străzile Bucureştilor. Oricât ar fi de paradoxal şi de deranjant pentru mândria automobiliştilor capitalei, întâiul automobil adus în România a fost, potrivit spuselor lui Alexandru Lancuzov, „un Benz pe benzină de 12 CP”, care fusese „importat de trei craioveni”. America, ţara tuturor posibilităţilor, şi-a trimis şi ea emisarul pe patru roţi în „persoana” unui Oldsmobile încă din 1898. Trecând cu bine pragul dintre secole (mulţi credeau că ultimul gong al anului 1899 va aduce cu sine Apocalipsa), bucureştenii au putut vedea pe străzile lor ciudăţenia, „trăsura fără cai”, în 1900, când şi-a făcut apariţia un Penhard de 15 CP, care „fusese comandat în Belgia, la Liege, de Gh. Basil Assan, fiul primului proprietar de moară cu aburi din Bucureşti”.

În timpul tihnitelor plimbări cu trăsura la Şosea – principala plăcută îndeletnicire a protipendadei bucureştene la început de secol şi mai apoi – a apărut şi vehiculul care avea să trimită în muzee butcile, rădvanele, caleştile şi cabrioletele dâmboviţene. Automobilul a spart tiparele şi şi-a făcut simţită prezenţa zgomotoasă în voiajele către Bufet, Rondul unu şi Rondul doi. Printre trăsurile care aleargă în goana bidiviilor „când şi când un automobil trece ca fulgerul, speriind caii cu pocnetul exploziilor repetate, cu urletul sirenelor sau măcăitul goarnelor uriaşe, lăsând în urmă un nor acru de fum albastru, ce împute atmosfera cu duhoare de petrol” – ne povesteşte Henri Stahl în „Bucureştii ce se duc”.

Gustul pentru progres al bucureştenilor – dacă ar fi să judecăm strict statistic – a crescut exponenţial, în numai patru ani de la apariţia primului automobil pe străzile Bucureştilor numărul acestora ajungând la peste 40. De altfel 1904 a fost un an important pentru iubitorii acestui tip de vehicul datorită înfiinţării, în septembrie, a „Automobil Clubului Regal din România”. Acest fapt a permis atât dezvoltarea traficului rutier autohton, cât şi organizarea unor concursuri automobilistice devenite în scurt timp foarte populare. De altfel, potrivit spuselor lui Alexandru Lancuzov, „România a fost a şasea ţară din lume unde s-au organizat întreceri auto”. Prima cursă de acest gen s-a desfăşurat între Bucureşti şi Giurgiu, pe o distanţă de 62 km, câştigători fiind principele Valentin Bibescu şi D. Leonida, ambii înregistrând timpul de 58 de minute.

Pe lângă „pionierii” Gh. Basil Assan, Valentin Bibescu sau D. Leonida, numeroase personalităţi ale vremii au deţinut automobile, printre acestea numărându-se G. Cantacuzino, Ionel Brătianu, Take Ionescu, N Titulescu, B. Catargi, N. Filipescu, precum şi cunoscutul scriitor şi jurnalist francez Frederic Dame. Nici instituţiile publice nu au făcut excepţie, ministerele având parcuri auto destul de generoase, cele mai numeroase, peste 60 de exemplare, aparţinând Ministerului de Război. Este de remarcat faptul că pe locul doi în acest clasament se afla Primăria Capitalei, cu un parc auto care însuma nu mai puţin de 50 de automobile.

Odată cu dezvoltarea traficului rutier bucureştean a apărut necesitatea respectării unor reguli de circulaţie menite să protejeze atât integritatea şoferilor, cât şi pe cea a pietonilor. În acest sens România a semnat în 1911, la Paris, o convenţie internaţională pentru circulaţie auto. Şofatul nu era permis persoanelor care nu împliniseră vârsta de 18 ani, iar „documentul trăsurei – foaia de circulaţiune” trebuia să fie „prezentat reprezentanţilor autorităţilor la cerere”. Sub ameninţarea unor sancţini pecuniare între 5 şi 10 lei erau interzise întrecerile între automobile, dar şi fumatul în timpul şofatului. „Mirajul vitezei” crea de asemenea probleme, existând în epocă propunerea ca „în zonele aglomerate viteza să nu fie mai mare de 15 km/h, iar pe străzile cu o circulaţie normală să se poată circula cu 30 km/h.

Surse:
Alexandru Lancuzov, De la tramvaiul cu cai la automobil, Ed. Paralela 45, Bucureşti, 2007
Henri Stahl, Bucureştii ce se duc, Fundaţia Culturală Gheorghe Marin Speteanu, Bucureşti, 2006

În foto: automobile pe Calea Victoriei, via Bucureştiul interbelic, Calea Victoriei, Ed. Noi Media Print, 2005

Acest material este publicat în cadrul proiectului „Istoria Sectorului 5”, derulat de către Asociația Curaj Inainte, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2020.
Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.

Related Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *