Odinioară în București

Curtea Domnească, fortăreaţa medievală a Bucureştilor

Pentru a înțelege mai bine istoria Bucureștiului în ansamblul ei, trebuie să știm în primul rând de unde a pornit această așezare cu o istorie relativ nouă, dacă e să o comparăm cu aceea a altor capitale europene. Existența zonei de dincoace de Podul Caliței, numită în vechime mahalaua Calicii – care azi intră în aria administrativă a sectorului 5 – a depins vreme îndelungată de Curtea Domnească. De aceea credem că e necesar, pentru a cunoaște locurile unde locuim, să cunoaștem în primul rând istoria acestor locuri, fie că vorbim despre sectorul 5, fie că avem în vedere așa-zisele zone de „graniță”, atât de schimbătoare de-a lungul timpului.  

Dovezile care atestă punerea bazelor unei cetăţi de apărare datează, după unii istorici, încă din secolul XIV, însă din documentele rămase din epocă rezultă că cel de al cărui nume se leagă construirea Curţii Domneşti, denumită în prezent şi Curtea Veche, este domnitorul Vlad Ţepeş. Totuşi, înaintea lui, se pare că însuşi voievodul Mircea cel Bătrân ar fi ridicat aici o cetate cu ziduri de cărămidă şi şanţuri de apărare.

Astăzi este un loc pe care mai există doar câteva ruine ale vechiului aşezământ domnesc, din care abia dacă se mai poate ghici măreţia de odinioară. Date despre istoria acestui edificiu ne sunt date de gazetarul Grigore Ionescu în cartea sa, „Bucureştii, ghid istoric şi artistic” (Ed. Albatros, 2007, pag. 278): „Locul exact pe care se găsea palatul propriu-zis, cel dintăi şi cel mai vechiu din Bucureşti, nu se cunoaşte cu precizie; întreaga curte domnească, – casele cu saloanele de recepţie, cancelariile domneşti, grajdurile şi grădinile – se întindea pe tot patrulaterul cuprins astăzi între străzile Carol (actualmente Strada Franceză – n.r.), Şelari, Lipscani, Bărăţiei şi Calea Moşilor”, aminteşte Grigore Ionescu în cartea sa.

Izvoarele documentare atestă faptul că ridicarea cetăţii Bucureşti ar fi avut loc între 1458 – 1459, însuşi domnitorul Vlad Ţepes dând un hrisov, pe 20 septembrie 1459, în care oraşul Bucureşti este pomenit pentru prima oară cu denumirea de „Cetatea Bucureşti”. Totuşi, în cronica lui Ioan de Kukuko există unele detalii legate de luptele pe care Vladislav I (Vlaicu Vodă), le-a dat în 1368 cu oştile maghiare conduse de Nicolae Lackfy (voievodul Transilvaniei). Atunci, pârcălabul Dragomir, castelanul Cetăţii Dâmboviţa, i-a înfrânt pe unguri, după unii istorici, pe locul Bucureştilor, existând astfel posibilitatea ca oraşul să fi existat cu aproape un secol înainte de atestarea documentară. Însuşi Mircea cel Bătrân ar fi construit, la sfârşitul secolului al XIV-lea, o cetăţuie de aprovimativ 160 de metri pătraţi, care a fost extinsă şi întărită de Vlad Ţepeş.

Cetatea astfel consolidată de domnitorul Vlad Ţepeş a avut un rol de apărare a Ţării Româneşti în campania lui Mahomed al II-lea din 1462. Despre aşezarea strategică a cetăţii pomeneşte tot Grigore Ionescu în „Bucureştii, ghid istoric şi artistic”: „Acest patrulater forma în vechime o colină destul de înaltă, apărată spre Miazăzi, în mod natural, de Dâmboviţa şi de malul ei foarte înalt, iar spre Miazănoapte, Răsărit şi Apus, înconjurată de ziduri puternice. Intrarea în curte se făcea prin două porţi opuse, străjuite fiecare de câte un turn. Una, cea care se găsea la întretăierea de azi a străzilor Smârdan cu Carol, a purtat pe rând numele de Poarta de sus, Turnul despre Nemţi, Clopotniţa Domnească şi, în sfârşit, când turnul de zid s-a dărâmat şi s-a ridicat în locul lui unul de lemn, Foişorul Roşu. […] Celaltă poartă , care se înălţa cam la începutul Căii Moşilor, era cunoscută cu numele de Poarta de Jos”, povesteşte Grigore Ionescu.

Într-un document emis după alungarea de pe tron a lui Vlad Ţepeş (1462) de fratele domnitorului, Radu cel Frumos, pe 14 octombrie 1465, se aminteşte de „cetatea de scaun Bucureşti”, ceea ce atestă faptul că noul domnitor, supus al Porţii Otomane, mutase centrul politico-administrativ al Ţării Româneşti de la Târgovişte pe malurile Dâmboviţei. „Documente sigure […] nu avem decât din vremea lui Radu cel Frumos (1462 – 1474), care, mutând scaunul domnesc la Bucureşti, trebuie să fi făcut lucrări importante de completare şi mărire a palatului şi a întregii curţi a lui Mircea cel Bătrân. Locuită după Radu cel Frumos de toţi domnitorii până la Ipsilante, a suferit în decursul vremurilor multe stricăciuni şi a fost refăcută pe rând de Mircea Ciobanul – care zideşte şi biserică nouă -, de Matei Basarab, de Gheorghe Duca şi mai ales de Constantin Brâncoveanu” precizează gazetarul.

Primul eveniment nefericit din istoria Curţii Domneşti are loc în 1718, când un puternic incendiu a distrus întregul Bucureşti. A urmat, în 1738, cutremurul care a agravat distrugerile, sfârşitul secolului al XVIII-lea găsind Palatul Domnesc, în urma jafurilor şi a dezinteresului unor domnitori, într-o stare avansată de degradare. Domnitorul Alexandru Ipsilanti hotărăşte construirea unei noi curţi domneşti în Dealul Spirii, în apropierea Mănăstirii Mihai Vodă. În 1798, domnitorul Constantin Hangerli porunceşte parcelarea fostei Curţi Domneşti şi scoaterea ei la mezat. Ulterior, transformările edilitare au acoperit aproape în întregime urmele vechii reşedinţe voievodale.

Sursa: Grigore Ionescu, „Bucureştii, ghid istoric şi artistic” (Ed. Albatros, 2007)

Acest material este publicat în cadrul proiectului „Istoria Sectorului 5”, derulat de către Asociația Curaj Inainte, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2020.
Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.

Related Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *