Odinioară în București

Până la automobil au existat… trăsurile

V-am povestit într-un material anterior modul în care au apărut automobilele pe străzile și pe bulevardele Bucureștilor. Dacă nu eram siguri că aceste mijloace moderne de transport au circulat încă din primele zile ale existenței lor bucureștene și în zonele care intră azi în administrarea sectorului 5, este sigur însă că trăsurile sau birjele n-au mers doar pe Calea Victoriei sau bulevardul Regina Elisabeta, ci și prin cartiere precum Izvor, Rahova sau Uranus. Până la urmă, oamenii aveau nevoie să meargă dintr-un loc în altul, iar mijloacele de transport trase de cai au avut timp îndelungat, în tot Bucureștiul, partea lor de glorie.

Este greu de imaginat în ziua de azi, când traficul infernal sufocă aproape în permanenţă principalele artere de circulaţie, că a fost o vreme când transportul în Bucureşti era o plăcere rezervată numai protipendadei. Vehiculele folosite pentru deplasarea mai-marilor vremii erau deosebit de luxoase, existând chiar o competiţie între cele mai cunoscute familii de boieri.

O istorisire cât se poate de relevantă legată de exclusivismul practicat de boierii de odinioară este redată de jurnalistul Frederic Dame în cartea sa „Bucureştiul în 1906”: „În 1816 doamna ţării, soţia lui Caragea, văzu trecând pe sub ferestrele sale o caleaşcă nou-nouţă cu doi cai fercheşi […] în care stăteau două femei necunoscute, care nu-i păreau a fi din dintre doamnele boierimii oraşului. […] Caleaşca suspectă fu adusă în curte şi cele două doamne fură rugate să coboare. Aflară atunci că erau nevestele a doi dintre cei mai bogaţi blănari din Bucureşti, Dedu şi Chiochina. […] Domnul ţării, Caragea, îi chemă pe cei doi blănari, care îi explicară că un negustor din Viena, care le datora 5000 de franci şi nu putea să li-i plătească, le trimisese caii aceia şi caleaşca. Domnitorul porunci să li se plătească 5000 de franci comercianţilor şi păstră pentru el trăsura şi caii.”

Relatările călătorilor occidentali care ne vizitau ţara în acele timpuri scoteau în evidenţă atât luxul deosebit al caleştilor şi trăsurilor existente în posesia boierilor, cât şi competiţia care se ivise între ei. Era o dovadă de mare mândrie ca membrii protipendadei să fie văzuţi călătorind în mijloace de transport cât mai elegante şi mai costisitoare. Din cauza vitezei cu care acestea circulau, într-o capitală unde nu exista practic pavaj, domnitorul Alexandru Ipsilanti le-a poruncit marelui spătar şi marelui agă să se dea ordin ca nimeni să nu mai circule „tare”, pentru a se evita nenorocirile. În tot acest timp oamenii de rând, fiindu-le interzis să meargă cu astfel de mijloace de transport, erau nevoiţi să se deplaseze pe jos. Această stare de lucruri avea să ia sfârşit în 1828, când în Bucureşti au început să apară fiacărele (birjele). Negustorii sau burghezia bogată au început să-şi comande caleşti, butci sau rădvane la Sibiu, Braşov sau chiar la Viena.

Odată cu modernizarea oraşului, îndeosebi către sfârşitul sec. al XIX-lea, trăsurile şi birjele au devenit principalele mijloace de transport pentru cetăţeni. Au apărut diferitele tarife, în general controlate de primăria oraşului. Taxele aferente erau stabilite în funcţie de diferite criterii. Existau şi particularităţi ale acestor hotărâri, ca de exemplu faptul că, la un moment dat, tuturor birjarilor care nu s-au îngrijit să aibă fiacărele curate li s-a micşorat tariful la jumătate. De asemenea, în 1867, pentru a încuraja înmulţirea numărului trăsurilor, primăria oraşului a redus taxele la jumătate. În ceea ce priveşte bacşişul, nimeni nu era obligat să dea, aşa cum se întâmpla, de pildă, la Paris. Cine voia să lase ceva peste tarif, dădea şi i se mulţumea, însă dacă nu primea nimic în plus vizitiul nu-şi exprima nemulţumirea.

Muscali în fața Teatrului Național

O categorie aparte de birjari a fost cea a vestiţilor muscali. Îşi aşezaseră casele şi gospodăriile pe străzile Sf Ionică-Moşi, Câmpului, Făinari şi mai cu seamă pe Birjarii Vechi şi Birjarii Noi, în mahalaua Oborului. Muscalii îşi aveau vadul îndeosebi în Piaţa Teatrului Naţional, însă îşi mai făceau veacul şi în faţa marilor hoteluri sau în staţiile centrale ale oraşului. Conform însemnărilor aceluiaşi Frederic Dame, bucureştenii mai puteau beneficia de serviciile birjarilor „[…] lângă Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, în faţa bisericii Sf Gheorghe, la intersecţia dintre Calea Dorobanţilor şi strada Romană, la intersecţia dintre strada Teilor cu strada Speranţia, la intersecţia dintre bulevardul Elisabeta şi strada Brezoianu, la intersecţia dintre bulevardul Academiei şi strada Academiei, la intersecţia dintre strada Popa Tatu şi Calea Griviţei şi la Gara de Nord.”

Surse:
Frederic Dame, Bucureştiul în 1906, Ed. Paralela 45, 2007
George Potra, Din Bucureştii de altădată, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981

Acest material este publicat în cadrul proiectului „Istoria Sectorului 5”, derulat de către Asociația Curaj Inainte, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2020.
Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.

Related Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *