Oameni și povești

Războiul contra tarabelor de lângă Prefectura Poliției

Existența tarabelor pe străzile Bucureștilor nu este o chestiune de ieri, de azi. V-am povestit despre tarabele și dulapurile anticarilor, mutate de colo-colo până la momentul construirii, în spatele Palatului CEC și a Hotelului Lafayette (Hotel de France), a „Casei Anticarilor”. Tarabe cu mărfuri diverse au existat însă chiar lângă Prefectura Poliției, pe locul denumit cândva „Colos”, unde s-a ridicat mai târziu Casa de Modă Venus.

Bucureştiul de odinioară era, în mai toată întinderea lui, o aglomerare de străduţe şi de uliţe şerpuite. Foarte rar găseai străzi mai late, asemănătoare, cât de cât, celor din ziua de azi. În zonele comerciale casele erau lipite una de cealaltă, negustorii exploatând la maximum orice palmă de pământ din cauza faptului că locurile unde se putea construi erau foarte scumpe. Pe acest fond, apariţia tarabelor comercianţilor de ocazie a îngreunat şi mai mult circulaţia pietonală.

Este de la sine înţeles că, pentru a-şi putea face afacerea, negustorul trebuie să aibă un spaţiu unde să-şi expună marfa. Iar atunci când acest spaţiu lipseşte cu desăvârşire, prin modul tipic balcanic de a se descurca al comerciantului român, a fost inventat un mijloc simplu şi eficace: taraba. Însuşi termenul „tarabă” (care vine din turcescul „tarab”, adică masă improvizată pe care negustorii ambulanţi îşi expun şi îşi vând marfa în târguri, pieţe sau pe stradă), spune mult despre spiritul oriental în care se făcea comerţ pe malurile Dâmboviţei la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Se pare că în Bucureşti tarabele au apărut „de-a lungul zidurilor curţilor mari (…) apoi sugrumând vechile case boiereşti”, accentuând astfel stilul de bazar oriental al felului de comerţ pe care-l practicau aceşti negustori, „descurcăreţi” atunci când venea vorba de orientare într-un spaţiu  cu vad comercial. „În ele se înşirau, într-o rânduială de bazar oriental, mărfurile cele mai felurite, pe când de grinzile de sus atârnau lumânări de seu, căpăţâni de zahăr, legături de ardei, cozi de bice şi brâuri colorate. Iar în faţa tarabei adeseori te loveai de putina de păcură unde veneau cărăuşii să-şi ungă osia carelor şi ţăranii cismele, plătind câte-o leţcaie, două, turceşti” relatează în cunoscutele sale „Scrisori” Ion Ghica.

Unul dintre principalele motive pentru care edilii Bucureştilor de la acea vreme au decis să declanşeze un război împotriva tarabelor a fost acela al necesităţii protecţiei împotriva incendiilor. Multe dintre „focurile” din Bucureşti au pornit de la tarabele improvizate, în urma acestor dezastre fiind afectate cartiere întregi. Într-un „pitac” datat 4 iunie 1814 Vodă Caragea îi cere lui Vel Agă să ia măsuri neîntârziat. „Cinstite şi Credincios boierule al Domniei-Mele, D-ta Vel Agă, pentru ca să fie lumina Podului Mogoşoaiei întotdeauna slobodă spre înlesnirea trecătorilor (…) poruncim (…) să mergi prin toată linia acelui pod şi să îndatorezi pe toţi cei ce vor avea tărăbi sau alte asemenea «scosuri» înaintea prăvăliilor sau a caselor lor ca să şi le ridice, iar când de a lor bunăvoie nu şi le vor ridica, atunci să urmezi d-ta a le sfărâma.”

Acest război a continuat multă vreme, întrucât lângă Prefectura Poliţiei, pe locul numit cândva „Colos” (pe care astăzi se află Casa de Modă Venus), au mai fost văzute tarabe până pe la jumătarea secolului al XIX-lea. Moda tarabelor nu a fost însă eradicată definitiv. Unii dintre celebrii tarabagii ai vremurilor au fost anticarii. Leon Alcalay, ajuns la un moment dat cel mai mare librar ai Bucureştiului, şi-a început afacerea cu două dulapuri pline cu cărţi aşezate la intersecţia Podului Mogoşoaiei cu Bulevardul Elisabeta, cam pe locul unde azi se află Grand Hotel du Boulevard. Începerea construcţiei acestui stabiliment l-a obligar pe Alcalay să se retragă exact lângă Prefectura Poliţiei, pe locul denumit „Colos”.

Anticarii, care o perioadă şi-au avut tarabele pe „Maidanul lui Duca” (pe locul unde azi se află Muzeul Naţional de Istorie a României – fostul Palat al Poştelor), s-au mutat pe Cheiul Dâmboviţei, de o parte şi de alta a Podului Mihai-Vodă. George Potra ne relatează că după un timp, la iniţiativa lui Nicolae Iorga, „Primăria Capitalei le-a construit – pe piaţeta ovală dintre Vama Poştei şi Hotel de France (Grand Hotel) – un pavilion foarte frumos cu pridvor circular, împărţit în prăvălii curate, înzestrate cu instalaţii de apă şi lumină electrică. Această construcţie făcută după planurile arhitectului Eduard Van Saanen, anticarii au botezat-o «Casa Anticarilor»”.

Surse:
George Potra, Din Bucureştii de altădată, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981
Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoşoaiei, Ed. Meridiane, 1986 

Sursa foto Casa de Modă Venus: https://romd.socialistmodernism.com/index.php/2018/11/04/casa-de-moda-venus/

Acest material este publicat în cadrul proiectului „Istoria Sectorului 5”, derulat de către Asociația Curaj Inainte, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2020.
Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.

Related Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *