Odinioară în București

O istorie a Pieței Unirii, la punctul terminus al Căii Rahovei

Nu se poate imagina o istorie a zonei care intră azi în administrarea sectorului 5 fără o referire la Piața Unirii. Fie că vorbim despre vechea mahala Calicii, care îngloba geografic o parte din teritoriul de mai târziu al acestei piețe, fie că vorbim de Podul Caliței sau, în vremea din urmă, Podul Rahova, e sigur că oamenii care veneau pe Calea Rahovei spre centrul orașului, fie că aveau sau nu treabă acolo, treceau prin Piața Unirii. Asta ca să nu mai vorbim despre negustorii veniți pe fosta Cale a Craiovei (Calea Rhovei de mai târziu), care veneau să-și vândă marfa în cea mai mare piață a Bucureștilor.

În imediata apropiere a centrului vechi a existat o piaţă unde generaţii întregi de bucureşteni şi-au făcut cumpărăturile. În vremurile bune, Piaţa Unirii era locul unde găseai orice, fie că era vorba de legume, fructe, carne, peşte sau alte produse alimentare. În ciuda popularităţii ei şi a semnificaţiei istorice pe care o avea, înainte de demolare intrase într-o stare avansată de degradare. Astăzi, mai stăruie doar amintirea fostei hale de pe lângă Hanul lui Manuc.

Pe lista „victimelor” din timpul sistematizării capitalei din anii ’80 se află şi adevăratul nucleu comercial aflat până atunci în apropierea Curţii Domneşti: Piaţa Unirii. Alături de Piaţa Amzei şi Piaţa Obor era unul dintre cele mai populare locuri din Bucureşti, unde oamenii îşi făceau cumpărăturile zilnice. Istoria pieţei începe undeva pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Atunci existau mai multe locuri unde se vindeau produse agro-alimentare, precum Piaţa Amzei, Piaţa Mogoşoaiei, Piaţa Sf. Ştefan, Piaţa Sf. Vineri, Piaţa Sf. Anton, Piaţa Kretzulescu şi… Piaţa Ghica.

De cealaltă parte a Dâmboviţei faţă de Hanul lui Manuc se afla Piaţa Mare (cunoscută şi ca Piaţa Bibescu Vodă). Aceasta era considerată la vremea respectivă una insalubră, nepotrivită cu cerinţele unui oraş aflat în plină dezvoltare. Guvernul ia astfel hotărârea de a încheia un contract cu firma lui Alfred Godillot, pentru construirea unei hale în Piaţa Ghica, după modelul celor de la Paris. Hala Centrală (Ghica) a fost terminată în 1872, costurile construcţiei fiind estimate la suma de 1.500.000 de franci.

În apropiere de locul unde astăzi se află Magazinul Unirea, în 1887 – 1888 s-a construit o hală de peşte, care era dotată cu bazine pentru păstrarea peştelui viu, depozite şi subsoluri. În 1883 se mai ridicase o hală de fructe, iar mai târziu, în 1889, la halele deja existente se va adăuga şi una de păsări. De asemenea, de jur împrejurul clădirilor au fost instalate pavilioane unde se puteau vinde legume, fructe şi brânzeturi. Ansamblul acestor construcţii va primi denumirea Halele Centrale, făcând practic parte integrantă cu Centrul Istoric, atât prin prisma vecinătăţii, cât şi prin cea a aspectului mult mai civilizat în comparaţie cu Piaţa Bibescu Vodă, care avea să fie desfiinţată în 1936 din ordinul lui Carol al II-lea.

În interbelic Halele Centrale îşi vor schimba numele în Piaţa 8 iunie, în amintirea proclamării ca rege a lui Carol al II-lea, ce avusese loc pe 8 iunie 1930. În această perioadă piaţa a suferit transformări importante, Dâmboviţa fiind placată cu beton începând de la Piaţa Senatului (Piaţa Naţiunile Unite azi), până după Piaţa Unirii. Zona, care între timp devenise una insalubră, a căpătat prin sistematizare o faţă nouă, curată şi funcţională.

Venirea la putere a comuniştilor a coincis cu o nouă schimbare a numelui Halelor Centrale, acestea purtând denumirea Piaţa Unirii până la desfiinţare. La sfârşitul anilor’70, din cauza faptului că vreme îndelungată nu au existat lucrări de recondiţionare şi de întreţinere specifice, Piaţa Unirii a redevenit un loc neîngrijit şi insalubru, preferat însă de bucureşteni nu atât datorită tradiţiei, cât faptului că produsele aveau preţuri destul de accesibile. Sfârşitul avea să vină la jumătatea anilor ’80, când atât Hala Unirii, cât şi edificii precum Spitalul Brâncovenesc sau frumoasele case de pe Splaiul Unirii, au dispărut de pe harta Bucureştilor.

Sursa: Frederic Dame, Bucureștiul în 1906, Editura Paralela 45, 2007

Acest material este publicat în cadrul proiectului „Istoria Sectorului 5”, derulat de către Asociația Curaj Inainte, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2020.
Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.

Related Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *