Odinioară în București

Băcăniile Bucureştilor de pe Podul Mogoșoaiei

Fie că au fost de lux, fie că și-au găsit sălaș în zone de periferie, băcăniile au însemnat foarte mult pentru consumatorul din trecut. Deși denumirea de „băcănie” a căpătat în timp un sens peiorativ, acest gen de locuri unde se făcea comerț alimentar „cu de toate” era foarte popular pe vremuri, inclusiv pe teritoriul care intră azi în administrarea sectorului 5. Drept dovadă avem, spre exemplu, casele negustorești de pe Calea Rahovei, care aveau la parter astfel de magazine, asta ca să nu mai zicem de cele de pe Calea Victoriei, ușor încadrabile în categoria „lux”.

Icre negre, şampanie, mirodenii, rom de Jamaica sau vin de Bordeaux, iată doar câteva dintre produsele care se găseau în prăvăliile respectabile ale capitalei. Ceea ce în trecut era un semn de modernitate poate părea azi învechit, însă nimeni în ziua de azi nu mai poate restabili legătura specială care exista între clienţi şi un anumit magazin, între oameni şi patron, între cumpărători şi marfa cu specific din galantare.

Astăzi sunt la modă supermarketurile, hipermarketurile sau mall-urile. Modernitatea a rupt puntea dintre cumpărător şi vânzător. Totul se desfăşoară după un canon rigid: clientul alege marfa, vânzătorul încasează banii. Odinioară lucrurile stăteau cu totul altfel. Băcanii aveau grijă să întreţină o relaţie bună cu propriii clienţi, atât prin bunăvoinţa de care dădeau dovadă, cât şi prin calitatea mărfurilor. Termenul de „băcan” vine din arabul „bakkal”, transmis la noi prin intermediul turcilor (bakal), şi înseamnă „negustor de comestibile”. Pe lângă produsele autohtone aceştia comercializau şi marfă adusă din străinătate, denumită generic „coloniale”.

Despre băcănii şi băcani ai Bucureştilor există mărturii încă din secolul al XVII-lea, în acte de vânzare-cumpărare sau în scutiri de impozite. Sunt pomenite nume pierdute în negura timpului precum „Gheorghie băcanul” sau „Iane băcanul”, precum şi cel al lui Antim Ivireanul, atunci când Ştefan Cantacuzino îi acordă, la 2 noiembrie 1714, scutire de dări mitropolitului, având în vedere, printre altele, şi „băcăniia cu toate alalte ale ei”. Mai apoi apar băcănii selecte, precum cele ale lui Martinovici şi Asan de pe Lipscani, a lui Căciulescu şi Mincu, de pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei) sau cea a lui Păun Popescu de la Hanul Zlătari, considerată pe la 1870 una dintre cele mai bine asortate din Bucureşti.

O reclamă apărută în ziarul „Vestitorul Românesc” din 30 ianuarie 1857 menţionează o impresionantă listă cu mărfuri ce păuteau fi găsite la băcănia lui Martinovici şi Asan, deschisă în colţul Hanului Şerban-Vodă (pe locul căruia azi se află fostul palat al Poştelor, actualul Muzeu Naţional de Istorie a României). „[…] a sosit acum de curând mai jos însemnatele articole […]: ceai diferite calităţi, rom de Jamaica şi englezesc, esenţă de ponciu, zahăr, cafea, cacao pisată fără zahăr şi nepisată, ciocolată de mai multe cualităţi […] vinuri streine şi de la cele mai renumite case, precum Champagne mai multe cualităţi, Bordeaux, Chateau Lafite, St. Julien şi Medoc, Madera […] şi altele.” (Istoria Bucureştilor, de Constantin C. Giurăscu)

O altă dovadă a fineţii mărfurilor care se găseau în băcăniile de lux bucureştene ne-o dă Victor Bilciurescu în cartea sa „Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi”: „Firme reputate pentru cinstea, corectitudinea şi conştiinciozitatea patronilor lor erau […] firma de băcănie Eugeniu Carada, regretatul prim-guvernator al Băncii Naţionale, prăvălie situată pe strada Edgar Quinet, colţul din dreapta cu strada Academiei. Carada, bun prieten cu tatăl meu […] îi trimitea în seara ajunului Anului Nou un coş cu de-ale băcăniei: 2 butelii Bordeaux St. Julien, o cutie ananas în mustul lui, o căpăţână de zahăr, mandarine, curmale, castane, o cutie de sardele, o sticlă de rom şi câteva mărunţişuri.”

Băcănia Dragomir Niculescu de pe Calea Victoriei

O renumită băcănie bucureşteană a fost cea a lui Dragomir Niculescu, aflată iniţial la parterul Casei Vanic de pe Calea Victoriei, pe locul unde azi se găseşte blocul Romarta. Dragomir Niculescu, fost ucenic la băcănia lui Colţescu, şi-a deschis acolo o prăvălie „plină cu toate bunătăţile şi delicatesurile”. Băcănia a rămas celebră atât datorită „mistreţilor şi căprioarelor care atârnau întregi, în vitrine” precum şi „nenumărate cutii cu icre negre într-un bazin cu gheaţă măruntă şi butoiaşe cu icre de Manciuria”, dar îndeosebi datorită „vestitelor crochete din caşcaval şi pateurilor calde cu ciuperci”. Ulterior, după ce Casa Vanic a fost demolată în 1936, Dragomir Niculescu şi-a continuat comerţul într-un spaţiu extins, pe acelaşi colţ, în blocul construit de L.K. Schindl. (citate din volumul „Din Bucureştii de altădată”, de George Potra)

Surse:
George Potra, Din Bucureştii de altădată, Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică, 1981
Victor Bilciurescu, Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi, Ed. Paideia, 2003
Constantin C. Giurăscu, Ed. Sport-Turism, 1979

Foto: Calea Victoriei, Bucureștiul interbelic, Editura Noi Media Print, 2006

Acest material este publicat în cadrul proiectului „Istoria Sectorului 5”, derulat de către Asociația Curaj Inainte, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2020.
Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.

Related Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *