Oameni și povești

Falsificatorii de bani de prin Mahalaua Calicească

Așa cum ne spune istoricul Adrian Majuru, „Mahalaua Calicească, teritoriu misterios și exotic (…) era aflat undeva în afara orașului, dincolo de ziduri, resimțit ca în afara lumii normale, ordonate și civilizate”. Acest teritoriu a reprezentat cândva un fel de refugiu al celor „respinși de societate”. Neavând din ce-și câștiga traiul, mulți sfârșeau prin a deveni infractori. Printre ei s-au numărat și falsificatorii de bani, cunoscuți sub numele generic de „calpuzani”.

O vorbă populară spune că banul este ochiul dracului. Din vremuri imemoriale banii au fost o tentaţie pentru oricine, numai că unii au ales să-i câştige într-un mod necinstit. Aşa au apărut şi falsificatorii de bani, această îndeletnicire fiind total diferită în trecut faţă de felul cum o percepem în ziua de azi.

Una dintre cele mai îndepărtate mărturii despre falsificatorii de bani datează din anul 1437, atunci când Vlad Dracul, fiul lui Mircea cel Bătrân, „dă privilegiu braşovenilor să facă negoţ în Moldova şi Ţara Românească, însă cu obligaţia să nu introducă în aceste ţinuturi bani răi sau de aramă”. Mărturii despre „bani calpi” vin şi din vremea lui Radu cel Mare, domnitorul intervenind pe lângă judeţul Braşovului să-l elibereze pe omul pârcălabului Gherghina, care nu era vinovat de banii falşi pe care-i avea asupra lui. Odată cu epoca fanariotă însă falsificatorii de bani se înmulţesc ca ciupercile după ploaie, monedele false fiind făcute atât în ţară, cât şi peste hotare.

Conform legilor vremii existau trei criterii de identificare a banilor falşi. Prima era numită „amestecătura” şi consta în „spurcarea” aurului curat cu metale inferioare. A doua era „cumpăna” (greutatea) şi îi denunţa pe aceia care făceau monede din materialul respectiv (aur, argint etc.), dar nu respectau gramajul, acestea fiind mai uşoare „de nu ajungeau la cumpănă”. În fine, al treilea şi ultimul criteriu era „scriptura” (inscripţia), iar acesta îi viza pe cei care făceau înscrisuri false pe monede, considerându-se că „de-ar fi şi curaţi banii, cu nemic mestecaţi, şi de ar fi şi deplin la cumpănă, tot e un lucru mincinos”.

Falsificatorii de bani, care mai erau numiţi şi „calpuzani” (de la calp – fals, falsificat), primeau pedepse dintre cele mai diverse şi adaptate perioadei „evului mediu întunecat”. Una dintre legi suna în felul următor: „calpuzanul ce va face bani răi în numele împăratului şi al domnului acelui loc, aceluia întâi să i se taie capul, după aceea să-i ardă trupul în foc”. Nu se termina totul însă doar cu moartea falsificatorilor. Acestora li se confiscau „bucatele” precum şi casa în care s-a făcut nelegiuirea. Legea nu era însă întru totul spoliatoare, în anumite cazuri prevăzându-se că „nu se va lua casa atunci când ea ar fi a vreunei muieri sărace”.

Activitatea falsificatorilor de bani se intensifică începând cu secolul al XIX-lea, cazurile fiind din ce în ce mai numeroase, cu toată asprimea legilor. În octombrie 1818 domnitorului Alexandru Şuţu i se raportează prinderea a „patru străini sudiţi inglezeşti” care se ocupau cu „calpuzanlîcul”. Conform legii cei patru ar fi trebuit condamnaţi la moarte, însă domnitorul se dovedeşte milos şi le comută pedeapsa la „închisoare la ocnă pe timp nelimitat”. Un an mai tîrziu ţiganul Radu Şoiculescu „a făcut parale mincinoase de tinichea, sumă până la taleri 400”. Conform pravilelor împărăteşti risca să i se taie mâinile, iar după legea nouă a ţării „se osândeşte la moarte”. Pedeapsa îi este însă schimbată, acesta urmând „să se poarte cu bătaie prin târg şi să se trimită la ocne”.

Un alt caz de falsificare de bani s-a consumat în 1820, când domnitorului i s-au înfăţişat câteva mostre de „mahmudele mincinoase” care umblau prin Bucureşti. Acesta dă un pitac epistatului Spătăriei, care prevede luarea celor mai drastice măsuri pentru împiedicarea acestui fenomen. În 1825, într-o scrisoare a lui Constantin Vlădăianul către prietenul său Stan Popovici (asociatul lui Zenovie Hagi Constantin Popp din Sibiu) se spune: „Nene păzeşte-te de galbeni dodecari că au ieşit calpi mulţi, făcuţi de greci (…) având argint mult băgat întrânşii şi se zice că în Ţara Românească s-au vărsat 60.000 şi tovarăşia aceştii neguţătorii zice că mai aşteaptă 1.500.000 tot pentru ticăloasa Ţară Românească”.

Sursa:
George Potra, Din Bucureştii de ieri, Ed Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990
Adrian Majuru, Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existență, Editura Compania, 2003

Foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Para_(moned%C4%83)

Acest material este publicat în cadrul proiectului „Istoria Sectorului 5”, derulat de către Asociația Curaj Inainte, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2020.
Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.

Related Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *