Odinioară în București

Istoria Hanului Constantin Vodă

Așa cum am promis atunci când am tras cu ochiul vizavi de Palatul CEC către monumentala construcție Palatul Poștelor, revenim cu istoria Hanului Constantin Vodă, pe care o considerăm un episod foarte important în dezvoltarea celei mai importante căi de acces a Bucureștilor de la acea vreme, Podul Mogoșoaiei.

Domnitorul Constantin Brâncoveanu a ridicat în Bucureşti două hanuri: cel care i-a purtat numele şi cel din jurul bisericii Sf Gheorghe Nou. Dintre acestea, doar Hanul Constantin Vodă a reuşit întru câtva să rivalizeze, ca importanţă, cu Hanul Şerban Vodă.

Istoria construirii vestitului han Constantin Vodă a început imediat după moartea, în 1688, a domnitorului Şerban Cantacuzino. Ginerele acestuia, aga Constantin Bălăceanu, care împărtăşise ideile politice ale socrului său, a plecat la Viena pentru a trata cu împăratul Leopold noua orientare politică a Ţării Româneşti. În acest fel a devenit adversarul la succesiune al vărului său prin alianţă, Constantin Brâncoveanu. Disputa a fost tranşată în bătălia de la Zărneşti. S-au înfruntat trupele recrutate din Transilvania (cu sprijinul a 4000 de oameni aflaţi sub comanda generalului Heisler), de partea lui Bălăceanu, cu armata turcească sosită în sprijinul lui Brâncoveanu. Bălăceanu a pierdut lupta şi a fost ucis, capul lui fiind adus la Bucureşti şi înfipt în poarta caselor familiei Bălăcenilor din porunca lui Brâncoveanu.

Constantin Brâncoveanu a dat poruncă să fie rase de pe suprafaţa pământului vechile case ale lui Badea Bălăceanu. A confiscat de asemenea „curtea cea largă”, pe care a declarat-o „loc domnesc”. Proaspăt înscăunatul domnitor, care pe lângă calităţile sale de conducător a fost şi un iscusit om de afaceri, punea la cale de mai multă vreme construirea unui han care să rivalizeze cu cel al unchiului său, Şerban Cantacuzino. S-a lovit însă vreme îndelungată de lipsa unui teren adecvat pentru o asemenea construcţie, care pe lângă mărimea ei trebuia să aibă şi vad comercial. Prin expropierea Bălăcenilor prima parte a afacerii a fost rezolvată, partea a doua fiind trecerea la construirea propriu zisă a ansamblului arhitectonic.

Ridicarea hanului a început în 1692, după ce Brâncoveanu a lichidat averea Bălăcenilor din Bucureşti, şi s-a terminat în 1694. Meşterii de atunci au păstrat în general linia arhitectonică a Hanului Şerban Vodă, pe care aproape că l-au imitat din punct de vedere al împărţiri spaţiilor. Delimitarea locului unde se afla proprietatea Bălăcenilor până la ridicarea hanului Constantin Vodă era dată de următoarele repere: „uliţa cea mare care ducea la poarta de sus a Curţii Domneşti, la vest pe o uliţă ce se va deschide de Brâncoveanu ca să meargă sore nord şi care se va numi Podul Mogoşoaiei (actuala Calea Victoriei – n.r.), la nord pe altă uliţă ce-l despărţea de Hanul Zlătari, iar la est cu biserica Sf Dumitru”.

Hanul Constantin Vodă, care rivaliza ca mărime cu Hanul Şerban Vodă, nu s-a dovedit însă la fel de trainic precum cel din urmă. După tragica moarte a lui Constantin Brâncoveanu la Constantinopol, în 1714, hanul a fost administrat de egumenul Mănăstirii Văcăreşti. O perioadă mai bună a avut construcţia între anii 1780 – 1787, când a fost mărită de patriarhul Avramie al Ierusalimului. Mai târziu însă au început să apară primele semne ale ruinei. În 1824, în urma unui proces între chiriaşii hanului şi Samuil, care era egumenul mănăstirii Văcăreşti, acesta „a invocat şubrezenia hanului şi şi-a declinat orice răspundere la o prăbuşire neaşteptată”.

Din acel moment existenţa ansamblului arhitectural era pusă sub semnul întrebării, mai ales că necesarele lucrări de reparaţie nu s-au făcut niciodată. O lovitură grea a primit hanul la „focul cel mare” din ziua de 23 martie 1847, când trei sferturi din construcţie a fost afectată. Ca urmare a mai multor amânări cauzate de diverse procese de proprietate asupra unor prăvălii încă funcţionale, autorităţile nu reuşesc să demoleze edificul în totalitate decât în 1863. Pe terenul rămas în proprietatea statului, după apariţia legii secularizării averilor mănăstireşti, a fost amenajată iniţial o piaţă, după care au fost instalate, succesiv, circurile Huttermann şi Suhr. În 1894 aici s-a pus piatra de temelie a Palatului Poştelor, edificiu în care astăzi de află Muzeul de Istorie al României.

Surse:
George Potra, Din Bucureştii de altădată, Ed Ştiinţifică şi Pedagogică, 1981
Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor, Ed Sport-Turism, 1979

Foto: Bucureștiul interbelic, Calea Victoriei, Editura Noi Media Print, 2006

Acest material este publicat în cadrul proiectului „Istoria Sectorului 5”, derulat de către Asociația Curaj Inainte, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2020.
Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.

Related Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *