Odinioară în București

17-18 august 1821: măcel în București

În București s-au desfășurat o multitudine de evenimente care au avut impact semnificativ pentru locuitorii din toate zonele Capitalei.

După moartea lui Tudor Vladimirescu și înăbușirea Revoluției de la 1821, intră în Țara Românească armata turcă, sub conducerea lui Gingir Efendi (Chehaia bey, pașă al Silistrei). Bucureștiul este invadat de turci, care  caută să lichideze și ultimele rămășițe ale armatei de ”greci zavergii” din capitală. Chehaia bey este găzduit în casele boierului Bellu, în capul uliței Ișlicarilor (azi, Strada Franceză).

Chehaia bey trimise o coloană numeroasă din oștirea sa spre Târgoviste, ca să vâneze și acolo din grecii lui Ipsilante. O altă coloană o ținea ca rezervă tăbărâtă la Pantelimon, pe câmpia Ștefănești, Cernica și Manolache, având în vecinătate monastirea de călugări Cernica precum și Pasărea, monastire de călugărițe. [1] (În paranteză fie spus, la mânăstirea Cernica se aflau refugiate, de teama arvaților* mercenari, peste 1000 de familii negustorești din capitală, care trăiau din mila călugărilor și cărora Gingir Efendi le va trimite ajutor în alimente).

În seara de 16 august, Chehaia bey primește vestea că trei căpitani de arnăuți** ce se alăturaseră ”zaverei” de la 1821 (Bimbașa Sava, Ghencea și Mihalea), care îi trimiseseră anterior o scrisoare de supunere, rugându-l să-i ierte, se află la București și cer să-i primească. Pașa Gingir, pregătindu-le o ”surpriză”, amână primirea acestora pentru a doua zi, duminică, 17 august 1821.

Atunci, Bimbașa Sava a poruncit să se împartă arnăuții lui câte unul și câte doi pe la locuitorii din mahalaua Jigniții și Olteni***, iar el s-a   pus la masă cu căpitanii lui. A doua zi, duminecă, la orele 11, s-au adunat toți, gătiți și înarmați cu   pistoale, puști și săbii ornate cu argint și aur (aceste arme erau toate hrăpite de pe la nenorociții   boieri și negustori bejenari ce întâlniseră pe drumuri, în fuga lor la Brașov) și, trăgându-li-se caii   la scară, au încălicat. Povesteau mahalagii că atunci s-a poticnit calul lui Bimbașa Sava, de două   ori, până la poartă, încât căpitanii îi ziceau că nu le place semnul asta. N-aveau însă ce face, că   se aflau deja intrați în capcană, fiindcă Bucureștii erau încărcați de un corp de 50 de mii de turci.   Își urmară calea intrând pe ulița Ișlicari (azi [la 1891, n.n.]Carol I) și-și continuară drumul, cu o trupă de 30 de   arnăuți, până la conacul lui Chehaia bei, în fostele case ale lui Bellu. [2]

Aici, cei trei vor fi asasinați. Trupa de arnăuți a lui Bimbașa se retrage în biserica Olteni, unde rezistă atacului turcilor o zi și o noapte. A doua zi, 18 august 1821, Cheiaha bey ordonă un măcel nemaivăzut în București.

La ușa odăii pașei erau, în dreapta și în stânga, doi cavazi (santinele), cu mâinile pe pistoale și pe iatagane; la ușa salonului, Sava fu întâmpinat de baș-buluc bașa de manafi, cu căpitanii săi; acesta îi arătă ușa odăii lui pașa și-i zise buiur (poftim). Sava porni spre ușă, cu căpitanii săi, ca să intre, dar deodată, pe la spatele sau, se pomeni cu o tăietură de iatagan pe gâtul său gol și căzu jos. Cei doi căpitani ai săi fură, la moment, împușcați cu pistoalele de celelalte agale turcești. După ce fură astfel omorâți câte trei, deschise pașa ușă și se uită, împreună cu ceilalți pași, la cadavrele lor îmbrăcate numai în fireturi și aurărie. Imediat turcimea ce se afla ascunsă prin odăi, grajduri și șoproanele din curte năvăliră cu iataganele și pistoalele asupra arnăuților lui Sava, ce-și plimbau caii prin curte. A urmat o țăcăneală spăimântătoare până i-au măcelărit pe toți, afară de unul care scăpa prin fundul gradinei lui Bellu [3].

Trupa de arnăuţi ce venise în Bucureşti cu Bimbaşa Sava şi care era, parte, găzduită în curtea lui Sava, la Jignița, iar parte dată în gazdă pe la mahalagii, cum află de păţania lui Sava, se închise în biserica Olteni, cu căpitanul ei, anume Anastasie Himariotu; acolo fu înconjurată de trupele turceşti şi de zaporojeni; bătaia ţinu o zi şi o noapte. Arnăuţii, după ce se închiseră în biserică, intrară în altar şi găsind Sfânta Cuminecătură în chivotul de pe Sfânta Masă, se împărtăşiră toţi cu câte o meridă şi se suiră în clopotniţă, după ce se încuiaseră şi întăriseră uşile bisericii; începură atunci schimbarea focurilor cu armata turcească, ce era grămădită pe toată strada. Isprăvind muniţia, spre seară au început a umplea puştile şi pistoalele cu rubiele mici turceşti, ce aveau mulţime prin chimirurile lor; prăpădiră multă armată turcă. Unii din arnăuţi, după ce au fost coprinşi de desperare, au început a azvârli pe ferestrele clopotniţei armele lor de foc, rămâind numai cu iatagane şi săbii, alţii azvârleau rubiele, astfel că turcii şi zaporojenii plecându-se ca să le adune de pe jos, cei din clopotniţă trăgeau, cu focurile ce mai aveau, în grămadă; asta ţinu până se înseră. Atunci, turcii aduseră două tunuri, pe care le aşezară în Calea Văcăreşti, unde este acum [la 1891, n.n.] cafeneaua ovreiască, şi începură a trage cu ghiulele asupra bisericii Olteni, pe direcţia stradelei numită azi strada Zaverei. Nenorociţii arnăuţi văzând că biserica începuse a arde, deschiseră uşile, ieşiră cu săbiile şi iataganele în mâini şi unii se repeziră în mulţimea turcilor, iar alţii fugiră şi se ascunseră prin mahalalele învecinate. Aceasta a provocat pe Chehaia bei să ordone, a doua zi [18 august 1821], teribilul măcel în tot oraşul, astfel că prăvăliile, hanurile şi toate casele locuitorilor fură închise şi întărite. Paşa ordonă cavaleriei turceşti, manafi şi delii, să plece pe străzile Capitalei şi oriunde vor întâlni grec să-i taie capul şi să-l aducă la conacul său, unde, în capul scării de jos, era postat un casier turc ce dădea oricui aducea un cap de grec câte o monedă turcească de 5 lei, numită beşlic. Eu, autorul [Lt. Col. D. Papazoglu], copil de 10 ani, locuiam atunci cu părinţii mei în Hanul „Zlătarilor”****, în rândul odăilor de sus, de lângă clopotniţă, peste drum azi de „Hotel de France”, erau, prin urmare, în vecinătatea caselor lui Bellu, şi am văzut un manaf (călăreţ turc) cu mânecile cămeşii legate la spate, ţiind în mâna dreaptă, de păr, un cap, şi în stânga, în care ţinea frâul, având iataganul; fugea astfel, cu capul, spre conacul lui Chehaia bei, pentru ca predându-l casierului să-şi primească beşlicul şi să se întoarcă pe uliţi spre a vâna alte capete. Acest măcel a ţinut 4 ceasuri în Capitală. S-au dus atunci la paşă, în trăsurile lor, caimacamii ţării, armaşul Mihail Manu, Samurcaş şi Băltăreţul, amicul lui Chehaia bei, ca să-l roage să ordone a înceta măcelul, căci turcii începuseră a tăia, pe străzi, şi din raiaua împărătească, precupeţi şi alţi oameni români, ba încă tăiară şi pe un biet căprar al Agenţiei Nemţeşti, pe care-l întâlniseră pe stradă şi-l văzuseră în uniformă albă militară şi cu tesacul de gât. Locotenentul consulului nemţesc, d. Fleischhackl, aflând asta, pe dată se duse la Chehaia bei şi arătând faptul i-a zis:

— D-ta nu eşti trimis aici ca să fii măcelar de oameni şi, dacă nu vei ordona, la moment, să înceteze măcelul, atunci îţi vom aduce din Braşov, numai în trei zile, 30 de mii de oştire.

La această ameninţare, paşa se scuză, zicând că a fost o greşeală, a ordonat pe dată a înceta măcelul şi a publica, prin turci trimişi pe străzi şi pe răspântii (pristavi), că oricine va mai aduce un cap tăiat va pierde pe al său. Astfel, abia peste 4 ceasuri, a putut înceta măcelul şi astfel şi-a făcut gloria Gingir Efendi Chehaia bei, paşa Silistrei, care, în primăvara anului 1822, s-a întors cu toată oştirea turcească în Silistra şi fu avansat de sultan la gradul de paşă cu două tuiuri. [4]

Acest material este publicat în cadrul proiectului „Istoria Sectorului 5”, derulat de către Asociația Curaj Inainte, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2020.

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.

________________

* arvat – zavergiu jefuitor.

** arnăut – soldat în garda domnească

*** În zona Căii Văcărești (intersecția cu Căuzași) se afla ”jignița” domnească (jigniță/jicniță/jitniță este o denumire – de  origine slavă –  pentru ”grânar” sau ”hambar”). Mahalaua Olteni se afla în zona străzii Olteni de azi (în apropierea actualei Biserici Sfânta Vineri Nouă). Biserica Olteni de pe strada omonimă a fost ctitorită la 1696 de negustori olteni stabiliți în capitală.

**** În zona Bisericii Zlătari de astăzi (pe Calea Victoriei, între Str. Lipscani și Str. Stavropoleos)

[1] Dimitrie Papazoglu, Istoria fondărei oraşului Bucureşti, 1891, © Wikisource (https://upload.wikimedia.org/wikisource/ro/2/21/Istoria_fondarei_orasului_Bucuresti.pdf), p. 65

[2] Ibidem, p. 67

[3] Ibidem, p. 68

[4] Ibidem, pp. 69-70

Related Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *