Oameni și povești Odinioară în București

Bucureștiul în ziua când a murit Stalin

În București s-au desfășurat o multitudine de evenimente care au avut impact semnificativ pentru locuitorii din toate zonele Capitalei.

La 6 martie 1953, ziarul Scânteia [1] anunța pe prima pagină moartea, în seara precedentă, a dictatorului Iosif V. Stalin, ”tovarășul de luptă și genialul continuator al cauzei lui Lenin, înțeleptul conducător și învățător al Partidului Comunist și al poporului sovietic”.

Jalea oficială a început, omagiile profunde curgeau în valuri; la 8 martie, academicianul George Călinescu scria, în aceeași Scânteia [2]:

În Cremlinul străjuit de turnuri, I. V. Stalin a închis ochii ca un om care se odihnește după o lungă și măreață trudă. O liniște cutremurată de respect și emoție s-a întins asupra continentelor, pretutindeni unde sunt popoare încrezătoare în cauza socialismului și a păcii. O figură gigantică a trecut pe neașteptate în veșnicie”. […]Acum Iosif Vissarionovici Stalin doarme privit cu adevărată venerație de popoarele iubitoare de pace din întreaga lume. Stegarul păcii a murit, steagul însă este dus spre izbândă de popoarele sovietice, de oamenii muncii, de partizanii păcii din lumea întreagă. A încetat a bate inima marelui conducător, dar clasa muncitoare luptă pretutindeni cu și mai mare dârzenie împotriva exploatatorilor, pășește tot mai sus, în URSS și în țările de democrație populară, pe schelele construcției comunismului și socialismului. Stalin a murit, învățătura lui trăiește. Numele lui răsună ca o chemare la luptă pentru pacea și fericirea popoarelor”.   

S-a plâns mult, pe ici-pe colo cu sinceritate (Ana Pauker, din închisoare, l-a deplâns sincer pe Stalin, deși, dacă acesta n-ar fi murit, ar fi așteptat-o, probabil, execuția), dar mai ales cu lacrimi obligatorii, de crocodil: lumea răsufla ușurată în urma eliberării sale de monstrul de ”oțel” (stalin înseamnă ”oțel” în limba rusă și a fost însușit de Iosif Vissarionovici după un obicei al bolșevicilor de a adopta pseudonime; Lenin, de pildă, s-a autonumit astfel după râul Lena).

Ample manifestări de doliu au avut loc în tot blocul comunist, milioane de oameni (conform informațiilor oficiale) au ieșit pe stradă și în România. Mitingul de doliu de la București a avut loc într-o zi de luni, pe 9 martie 1953.

Iată cum vede acest miting scriitoarea româno-elvețiană Annie Bentoiu, în cartea sa de amintiri Timpul ce ni s-a dat [3]:

Mitingul de doliu a avut loc în București, luni 9 martie 1953. A fost, pentru cei care au participat la el, una din cele mai ciudate și impresionante experiențe. Toate țările din sistem au coordonat participarea lor la funeralii cu ora Moscovei. Simultaneitatea realizată, într-o vreme când nu exista procedeul unificator al televiziunii, era ceva cu totul nou. La noi, centrul ceremoniei a fost în piața Stalin*, unde se aflau cele două tribune oficiale, una pentru demnitarii români, alta pentru ambasadori, iar coroanele și florile se adunau pe un postament central. Dar și Piața Victoriei, și cea a Dorobanților erau, cum spune Scînteia, o mare de oameni. În piața Victoriei m-am nimerit și eu, împreună cu Nicușor Horodniceanu: nu știu exact în ce moment, stând de vorbă, ne rătăcisem de ceilalți. Acea dimineață trăită împreună – de la un punct încolo, în totală tăcere – ne-a apropiat într- un chip special. Am evocat-o de multe ori după aceea, dar nici el, nici eu nu ne-am comunicat atunci gândurile. Era greu să-ți imaginezi un prilej de meditație mai substanțial, dar și mai personal. Eu eram fascinată în primul rând de întinderea geografică asupra căreia purta acea manifestație: niciodată, în istorie, nu avusese loc ceva comparabil. Când încercam să-mi reprezint dimensiunea ei exactă în spațiu și unificarea ei în timp, mi se oprea mintea. Apoi, era stupoarea în fața evidenței: iată, voința unui singur om pentru care moartea și suferința ființelor omenești nu atârna nici cât un fulg dăduse zilnic istoriei, timp de treizeci de ani, o formă apropiată de propria lui dorință, imprimând un mers anume destinelor atâtor milioane de oameni. Din cauza acelei voințe lumea era alta, țările erau altele, gândirea oamenilor, alta. Nu era vorba doar de natura „idealului“ său și al celor ce-l slujeau de aproape, ci de mijloacele întrebuințate pentru a-l realiza: alături de el, cel mai sângeros criminal de drept comun era un îngeraș. și totuși, lucru aproape de neînțeles, nimeni, niciodată în istorie, nu fusese atât de adulat de un atât de mare număr de oameni. Iar noi, printre multe alte milioane de supuși, stăteam nemișcați în piețe și pe străzi, în picioare, cu capul gol sau în basmale, în frigul tăios al unei dimineți încă de iarnă, meditând (căci nu putea fi vorba să te rogi) asupra acestor lucruri. Tăcerea extremă care domnea în piață, în ciuda atâtor zeci de mii de prezențe umane, răspundea unui cer cenușiu, aproape compact. Nu ne uitam unii la alții, știind că arătam la fel: cenușii, săraci, docili. Unii, fără îndoială, plângeau: misterul morții era mai prezent ca niciodată și ne aștepta pe toți, pe cei mai umili ca și, iată, pe cei mai puternici. Difuzoarele transmiteau muzică funebră; drapele și câteva rare portrete cu însemne de doliu punctau prezența tăcută a uriașei mase de oameni. La un moment dat a început o transmisie în limba rusă – vorbea tovarășul Malencov –, apoi i-au urmat, pe românește, glasurile lui Chivu Stoica, Leontin Sălăjan, acad. Traian Săvulescu și ale diferitor stahanoviști. Partea asta a „slujbei“ semăna cu manifestațiile obișnuite și ne-am fi desconcentrat, dacă nu ar fi sosit ora unsprezece, care corespundea cu ora 12 a Moscovei. Atunci a izbucnit bubuitul tunurilor, cutremurând văzduhul, urmat de plângerea repetată a sirenelor. Cine mai auzise așa ceva? Semăna cu războiul, dar nu era decât un ritual nemaicunoscut: oricum, era vorba de moarte, și numai de ea. Cât timp au urlat sirenele (câteva minute foarte lungi), circulația vehiculelor s-a oprit, conform instrucțiunilor, în toate orașele țării, șoferii și vatmanii au coborât, descoperindu-se. Chiar și trenurile au stat în drum. Difuzoarele au transmis, de la Moscova, imnul de stat al URSS și în final, Internaționala, care a răsunat atunci în toată grava, complexa și semnificativa ei putere. și în sfârșit, în tăcere, lumea s-a risipit.

Acest material este publicat în cadrul proiectului „Istoria Sectorului 5”, derulat de către Asociația Curaj Inainte, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2020.

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.

____________

* Actuala Piață Charles de Gaulle, fostă Piața Aviatorilor. Piața a purtat de-a lungul timpului numele mai multor personaje istorice: Iancu Jianu, Adolf Hitler, I. V. Stalin, Charles de Gaulle.

[1] Ziarul Scânteia, anul XXIInr. 2600 / 6 martie 1953

[2] Ziarul Scânteia,  anul XXII nr. 2602 / 8 martie 1953

[3] Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1947-1959, vol. 2, București, Ed. Humanitas, pp. 417-419

Related Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *