Articole Oameni și povești

Când americanii au bombardat Bucureștiul

În București s-au desfășurat o multitudine de evenimente care au avut impact semnificativ pentru locuitorii din toate zonele Capitalei.

Surprinzătorul atac aerian al americanilor asupra Bucureștiului din primăvara lui 1944 a lăsat urme adânci în viețile celor ce l-au trăit. Printre martorii cutremurătorului eveniment s-a aflat și cel ce avea să devină cel mai mare exeget al vieții și operei lui Nicolae Titulescu, istoricul George G. Potra, pe atunci copil, care a trăit această experiență alături de tatăl său, George Potra, celebrul istoric al Bucureștiului.

George G. Potra a plecat dintre noi înainte de a-și fi publicat memoriile. Din fericire, o serie de ”Amintiri răzlețe”, ordonate în fișe ce aveau să fie baza unei cărți, au fost adunate în volum de soția sa, Ana Potra, și se află în acest moment în curs de publicare. Din acest manuscris am extras fragmentul de mai jos ce cuprinde trăirile istoricului din fatidica zi de 4 aprilie 1944:

„Frontul“ a atins Bucureştii

La 4 aprilie 1944, avioanele străine au bombardat Bucureştii.

Nu-mi mai aduc aminte ora exactă, nu-mi aduc aminte dacă eram în curte sau în stradă, dacă toţi membrii familiei erau acasă.

Parcă cerul se închisese deodată. Părea de plumb în acea zi. Nu vedeam avioanele pe cer, deşi tata pretindea că le vede şi lăsa impresia că mi le arăta. Nu ştiu sigur dacă le vedea. Se auzea zumzetul lor, printr-o spărtură de nori de primăvară, se vedeau doar din când în când aripile Fortăreţelor Zburătoare fracturând raze de soare rebele.

Şi dintr-o dată, din burta lor au început să curgă covoare negre de bombe. Nişte ciorchini ucigaşi. Eu nu mai văzusem niciodată aşa ceva. Poate că tata văzuse ceva mai mult sau mai puţin similar la jurnalele de actualităţi germane (căci ei le făceau şi le difuzau în România).

Mă gândesc şi acum la clipa aceea şi parcă-l văd pe tata blocat văzând nevăzutul. Poate că doar câteva zeci de secunde. Zumzetul motoarelor păsărilor ucigaşe se estompa. S-au auzit atunci însă primele explozii înfundate. S-au ridicat spre cer trompe uriaşe de fum şi praf. Atunci, dintr-o dată, tata s-a trezit.

Tata ştia din filme documentare (sau doar intuia) că în asemenea bombardamente avioanele veneau val după val, într-un flux care impresiona prin enormitatea densă şi continuă pe care antiaeriana o perfora prea rar şi nesemnificativ.

Frica de ce avea să vină ne-a făcut să fugim. Nu ştiam încotro. Ştiam doar că fugim de moarte. Dar moartea venea din cer şi era peste tot. Tata ne-a luat de mână – pe mine şi pe Viorica, poate şi pe mama – şi am alergat spre necunoscut. Cu fiecare secundă ne puteam apropia sau îndepărta de moarte. Am traversat strada (ne aflam atunci pe Bulevardul Filantropia), ne-am strecurat pe lângă Institutul Geografic al Armatei (obiectiv militar care putea constitui după noi un punct de atracţie) şi ne-am îndreptat sufocaţi spre Parcul Herăstrău. Zgomotul exploziilor sau al salvelor antiaerienei nu le mai deosebeam, ştiam că erau moartea, în aer sau pe pământ, moartea peste tot. La fiecare explozie, instantaneu, tata ne împingea la pământ, se arunca asupra noastră, ca o ultimă baricadă împotriva morţii. Cu genunchii şi coatele julite, prăfuiţi peste poate, sleiţi de fuga disperată cu care nu eram obişnuiţi, am ajuns în Parc, într-un spaţiu deschis, din care, într-adevăr, am putut zări coada bombardamentului.

Când totul s-a oprit, cu frica să nu sune din nou sirenele de alarmă, am revenit spre casă. Aveam senzaţia că ne întoarcem în noapte. Soarele parcă murise. O cortină uriaşă de foc şi fum parcă despărţea lumea în două. Eram însă în viaţă. Tata fusese tot timpul cu noi. Ştiu că ne datorăm supravieţuirea bunului Dumnezeu, dar nu greşesc să spun că Tata a ascultat vocea Domnului şi am ales calea salvării.

Tata ne-a încredinţat mamei şi bunicii şi neostenita lui curiozitate l-a îndreptat spre Calea Griviţei. Dispăruse. Şcoli, case, magazine, biserici. Totul era un taluz uriaş de moloz fumegând. Deşi au trecut peste 60 de ani de atunci, mi-aduc aminte că în tata am întâlnit cel mai convingător şi sugestiv reporter de război. Pe pelicula interioară se perpetuează nealterată imaginea Cimitirului Sf. Vineri, unde sunt astăzi atâţia din morţii noştri. Lovitura bombelor şi suflul exploziilor scoseseră zeci şi zeci de morţi din morminte. O mireasă, ducându-se la sau venind de la nuntă, stătea sugrumată între cablurile electrice, cu o expresie de mirare pentru nedreptatea ce i se făcea tocmai ei atunci, cu voalul de mireasă fluturând ca un semn de abandon al luptei. Tramvaie şi maşini calcinate. Tata nu le mai observa, erau prea multe, prea dese. A rămas însă cu ochii pironiţi asupra unui roib urcat în vârful unui stâlp de telegraf, tras în ţeapă, cu burta sfârtecată, din care atârnau măruntaie, cu picioarele încolăcite în jurul stâlpului, pe crucea sa de dobitoc, ca într-o rugăciune.

Tata m-a făcut să urăsc războiul. Poveştile lui adevărate m-au convins mai mult decât sutele de cărţi despre război, despre primul sau despre al doilea, despre toate celelalte, de 30 de ani sau doar de 6 zile, despre războaiele reci sau calde, iar imaginile recompuse verbal de tata pentru cei ai săi m-au impresionat mai mult decât gravurile unor mâini şi rândurile unor minţi care au surprins sau imaginat furiile.

La începutul anului 2004 m-am aflat pentru o zi, la 60 de ani de atunci, la Tucson, în Arizona, SUA, la Muzeul Aerospaţial, unul din cele mai mari din lume de acest fel, întins pe o suprafaţă de 10 km2 în deşert, unde sunt depozitate peste 4.000 de avioane, printre care şi celebrele bombardiere care au participat la cel de-al Doilea Război Mondial. Pe un panou imens erau menţionate loviturile aviaţiei americane. Erau indicate, cu sofisticate sisteme electronice, mii de ţinte. Printre ele, localităţile Bucureşti, Ploieşti, Braşov, Turnu Severin. Lipseau multe alte oraşe care au purtat timp de zeci de ani rănile războiului. Nicăieri nu scria că toate aceste oraşe erau „ţinte civile“, nu erau „ţinte militare“. Nimic despre victime.

Am găsit altundeva nişte statistici sumare. În primăvara-vara anului 1944 România a fost bombardată, în mai multe rânduri, de aviaţia militară americană (33 atacuri de zi) şi de aviaţia britanică (15 atacuri de noapte). 7.693 morţi, 7.809 răniţi, 30.000 de imobile distruse avariate.

În acea zi de 4 aprilie 1944, Bucureştii au fost bombardaţi de 220 bombardiere B-17 „Fortăreţe zburătoare“ şi 93 bombardiere B-24 „Liberator“, care au aruncat asupra oraşului 860 de tone de bombe, soldate cu 2.942 de morţi şi 2.126 de răniţi.

Învingători? Învinşi? Până la urmă, toţi pierdem. Războiul este o mare mizerie.

Într-o zi, timp de o zi, am trăit tot războiul, am participat la toate războaiele lumii, în care am văzut învinşi oameni, iar ca învingători doar forţa brutală, schilozi şi morţi, foametea, bolile, decăderea omului.

Am supravieţuit datorită norocului.

Tatăl meu ne-a scos, în acea zi de infern, din curtea casei noastre, din Bulevardul Filantropia nr. 157, unde două bombe s-au înfipt în pământul moale de lângă WC-urile din fundul curţii şi unde, dacă ar fi explodat, ar fi sporit numărul necunoscut al morţilor războaielor făcute pentru a câştiga victoria.

Ce victorie, a cui victorie?!

Acest material este publicat în cadrul proiectului „Istoria Sectorului 5”, derulat de către Asociația Curaj Inainte, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2020.

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.

Related Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *