Oameni și povești

Inedit. Arhitectul Capitalei despre Casa Poporului

Camil Roguski a fost cunoscut și sub titulatura de arhitectul capitalei. Acesta a murit în 2012 la vârsta de 87 de ani. Un prieten, jurnalist, ne-a oferit spre publicare o parte dintr-un interviu vechi cu arhitectul, interviu ce nu a fost publicat integral niciodată. Acest fragment se referă la Casa Poporului, situată în sectorul 5.

“S-a întâmplat cutremurul, şi după cutremurul din 77 alţii s-au gândit că acum a sosit momentul să se facă sistematizarea Bucureştiului, să construiască mai masiv în Bucureşti. Atunci au pus în aplicare anumite planuri de sistematizare. Care a fost ideea lui Ceauşescu? Să existe o arteră nord-sud şi una est-vest. Artera nord-sud a fost dusă până în Parcul Tineretului, şi cealaltă, est-vest, este avenida socialismului. S-a gândit să facă un mare centru administrativ, Casa Poporului. Acest centru administrativ, Casa Poporului, trebuia să fie sediul Comitetului Central, deci 2000 de salariaţi, să fie sediu al marii adunări naţionale, vreo 320 de persoane, ceva mai puţin decât sunt la ora actuală parlamentarii, şi să fie sediul guvernului. Guvernul de atunci, care era în Piaţa Victoriei, avea sediul acolo. Deci o aripă era sediul guvernului, iar o altă aripă era partea lui privată, a lui Ceauşescu adică. Asta a fost ideea, şi totul trebuia să fie înconjurat cu o serie de clădiri administrative, ministerele administrative, ministerul culturii, ministerul justiţiei, turismul etc. Mai era un hotel al partidului, cu 800 de camere, care acum este Marriot, pe care eu am şi făcut prototipurile de mobilier. Practic era aproape gata. Dădusem deja comenzile. A fost vândut după revoluţie! Ce escrocherie s-a făcut şi cu vânzările astea! Ar trebui să se scrie despre ce s-a întâmplat cu clădirile făcute pentru un anumit scop şi cum a fost deturnat acest scop şi au fost vândute. Dacă astăzi domnii parlamentari ţipă că n-au hotel, eu zic să se dea înapoi banii pe care i-au luat pe hotelul ăsta şi vă asigur că n-au să poată să facă cu ei decât nişte barăci la marginea Bucureştiului! În afară de asta acolo era ministerul forţelor armate, care este şi astăzi, iar vizavi era palatul ştiinţei şi tehnicii, unde trebuia să fie palatul pentru madam Ceauşescu. Acum este sediul academiei, şi dacă te duci acolo se poate vedea că marii noştri academicieni nu stau să descopere roata sau să descopere atomul! S-au vândut, s-a închiriat tot ce este, pentru că se pot vedea acolo zeci de firme, şi academia, cu toate că este academie, trăieşte din chirii. E ruşinos! Mergând pe avenida socialismului trebuia să existe biblioteca naţională şi opera. Noi nu avem operă! Ceea ce numim noi operă a fost proiectat, am şi lucrat acolo, deci a fost proiectat pentru operetă. La sfârşitul perioadei lui Ana Pauker, când începuse să fie schimbată cu Dej, ei bine, acesta era mai legat de operetă decât de operă. Atunci a făcut teatrul de operetă. Acum se punea problema unde să fie opera. Era marele sediu, unde este teatrul naţional la Universitate, sau în altă parte. Ceauşescu a fost dus cu vorba şi a făcut Intercontinentalul, pe care el nu l-a vrut, şi a fost minţit. Acum s-a gândit să se facă şi opera, care era ridicată până la parter. Până la urmă terenul a fost vândut şi a fost cumpărat de către un neamţ, am auzit, care voia să facă acolo iarăşi un building comercial şi să facă un muzeu al artelor moderne. Culmea ironiei, pe Ştirbei Vodă s-a făcut muzeul naţional, care era ştiut ca fiind viitorul sediu al ministerului culturii. Nu, ăsta era muzeu! Era unul dintre cele mai mari muzee, pentru că un muzeu nu trebuie să aibă numai săli de expunere, ci şi mari depozite. Şi ăsta a fost vândut! Ca să facă din el, ce să facă din el? Să facă din el un hotel sau un… Culmea ironiei, în loc să se termine clădirea muzeului, s-a făcut în Casa Poporului muzeu de artă modernă, care nu are nicio legătură cu  concepţia clădirii. Totul este făcut pe dos, doar să iasă gheşeftul! Iar muzeul s-a făcut pentru că s-au cumpărat piese false de artă modernă. Doi Brâncuşi nu sunt Brâncuşi autentici! Ăsta era un centru mare.

– Al doilea centru trebuia să fie tot un centru administrativ, unde trebuiau să fie ministere legate de industrie, ministerul transporturilor, al industriei uşoare şamd, şi ăsta era la Gara de Nord! Gara de Nord trebuia mutată lângă Podul Grant. Puteam foarte uşor să o mutăm, aveam infrastructura de cale ferată, trebuia doar mutate semnalele şi să se facă nişte peroane şi o gară ca lumea. Partea asta de la Podul Grant până unde este Ministerul Transporturilor era o zonă liberă, nu era construită, şi făceam aceste ministere şi se putea face şi circulaţia prin Bucureşti, nu mai trebuia să se facă podul ăsta de trei kilometri, care cât costă! Valoarea podului este mai mare decât dacă mutam gara acolo!

– Ceauşescu ar fi vrut să se termine toate aceste lucări şi mâine, cum se spune. În ultima perioadă am declarat că se termină într-o lună, ceea ce era o nebunie! Ceauşescu nu spunea niciodată direct lucrurile astea. Întotdeauna trimitea pe altul. El vorbea, şi ea, în general, ca Pythia. El nu ne-a spus niciodată să dărâmăm Mănăstirea Cotroceni! Ea spunea, de exemplu: „De ce vreţi voi să o ţineţi şi pe-asta?” Şi băieţii veseli au venit şi ne-au spus. Acum, în ultima perioadă, băieţii ăştia veseli era foarte inteligenţi. Toţi ăştia erau şefi de promoţie, nu era admis oricine în rândurile lor. Numai şefii de promoţie de la facultăţi erau admişi. Erau oameni foarte deştepţi! Aveam, de exemplu, foarte mulţi ingineri! Arhitecţi n-am avut! Ingineri da, de toate neamurile, şi constructori, şi instalaţii, care veneau şi spuneau: A zis să-l dărâme, dărâmaţi-l! Nu-l dărâm, dom’le, de ce să-l dărâm? Păi aşa a zis el (Ceauşescu). Bun atunci, tu poţi? Se poate sau nu se poate face? Bă, tu eşti inginer, nu? Eşti ca şi mine! Tu poţi? Dom’le, eu trebuie să vă dau ordine! Bă, ştii ceva? Ştii ce-o să-i spun? Eu n-am făcut, dar o să-i spun şefului că mi-ai zis că nici tu nu ştii! Şi atunci frica era formidabilă!

Eu am fost un foarte mare diplomat. De exemplu, nu trebuia să-i contrazici niciodată. Mi-a zis odată Elena Ceauşescu: Să vii să-mi faci un secretarire cum am văzut eu la tovarăşul Tito! M-am dus atunci şi eu la băieţii ăştia şi i-am întrebat, bă, când aţi fost la Tito , s-a oprit şi ea undeva, a zis ceva? Ăia n-au ştiut. Şi atunci m-am dus acasă şi am făcut vreo zece schiţe, în diverse maniere, pe care i le-am prezentat spunându-i, doamnă, v-am făcut nişte schiţe, că poate vă răzgândiţi! Era această artă a compromisului, care pentru mine a fost foarte grea.

– Ideea asta cu Casa Poporului n-a fost greşită. Că a ieşit aşa, asta este altă mâncare de peşte. Casa Poporului este foarte frumoasă în interior! Dar n-are proporţii! N-are proporţii pentru că cea care, chipurile, a proiectat-o, a fost nepoata ei! De ce spun asta? În primul rând, ei nu-i spunea Anca, ci îi spunea Ancuţa! Prima zi când a văzut-o i-a zis Ancuţa! În viaţa ei ea n-a trimis mâncare acasă decât copiilor! Nici fraţilor lui nu le trimitea! Ei însă i-a trimis mâncare acasă. Când pleca în oraş o lua şi pe ea în maşină. Ea, altminteri, nu lua pe nimeni în maşină! Anca a putut să ajungă în casa ei, dar Elena Ceauşescu nu primea pe nimeni în palat! Atunci ce concluzii să trag? Exista o legătură! Anca Petrescu a fost înfiată de cel care este considerat tatăl ei, Petrescu, avocat din Sighişoara, şeful masonilor din Sighişoara, care a primit ordin să o înfieze! Dacă nu, îl aştepta ţuhausul! Pentru că sora ei era tot înfiată! Iar el este Petrescu, frate-su!”

Acest material este publicat în cadrul proiectului „Istoria Sectorului 5”, derulat de către Asociația Curaj Inainte, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2020.

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.

Related Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *